vineri, 3 iunie 2016

Shrinking cities cu strîngere de inimă


Am văzut expoziţia Shrinking Cities[1] cu o strîngere de inimă (shrinking heart, cum ar veni) pe care am stăpînit-o cu greu pe măsură ce înaintam printre imagini, obiecte şi exponate. Case, clădiri, străzi, oraşe... părăsite, ruinate, bîntuite... E o expoziţie despre nişte oraşe „bolnave” în faze diferite de evoluţie a bolii şi despre multe alte oraşe care mor, dacă nu au murit între timp de-a binelea... Antropomorfismul imaginii – în general înşelător – se justifică aici pînă la un punct. Ilinca Păun Constantinescu, curatorul expoziţiei, ne lămureşte că este vorba de nişte oraşe „monofuncţionale”, industriale sau balneoclimaterice, al căror „motor”, sau inimă – dacă e să continuăm aceeaşi metaforă fiziopatologică – a încetat să mai funcţioneze la un moment dat, în general după 1990, după căderea comunismului în România (şi în alte ţări din fostul bloc socialist, în care urmărim fenomene similare, în epoca de tranziţie spre „capitalism şi democraţie”).

Imaginile – marqueziene sau borgesiene, depinde cum le privim – cu case şi străzi în paragină sînt cu atît mai tulburătoare cu cît semnele încă proaspete ale unei vieţi active sînt vizibile şi sensibile în orice amănunt. Înregistrări video făcute în „epoca de aur” ale acestor oraşe ne confirmă impresia că a existat o viaţă înfloritoare în aceste oraşe, astăzi muribunde. Urmărind fotografiile expuse – pe care e greu să le disociezi de imaginile dezolante ale unor localităţi sinistrate, cum a fost zona Cernobîl – înţelegi ce a fost tranziţia pentru majoritatea acestor oraşe şi a locuitorilor lor: o calamitate.
Expoziţia este revelatoare, aşa cum a fost şi pentru autorii ei descoperirea că „shrinking cities” / „oraşe în contracţie” nu e un fenomen singular şi izolat, nici în România, nici în alte ţări din regiune. O anchetă demografică, realizată în faza exploratorie a acestei cercetări / expoziţii, arată că „jumătate din orașele țării au în acest moment cu o cincime de locuitori mai puțin decât în 1990” (vezi interviul mai jos).
Se poate remarca, desigur, mai ales cineva care vine din R. Moldova o va face cu uşurinţă, că nu doar oraşele se află într-un asemenea declin, dar şi că un număr nesfîrşit de sate din regiune, în care colhozurile/ cooperativele au fost lichidate (nu fără expertiza generoasă a Băncii Mondiale şi FMI), au ajuns în „contracţie” în urma opririi „motorului” central şi apoi a exodului de „sînge tînăr” în epoca glorioasă de trecere dinspre „epoca de aur” către „epoca fierului vechi” (după o glumă cu „haz de necaz” de Ion Barbu, originar din oraşul Petrila).
Dar expoziţia reuşeşte să ne și scoată din această stare cvasi-depresivă de „contracţie” printr-o „înstrăinare metodologică” practicată consecvent în expunerea ritmată serial a unor cioburi de viaţă, devenite „artefacte”. Un efect similar, de „rire de mourir”, este obţinut şi de un proiect artistic alăturat, „Planeta Petrila”, care îşi propune să resusciteze în registru artistic un oraş minier pe cale de dispariţie. Spectacolul-document „Valea Jiului după 1989”, pus în scenă de Mihaela Michailov, David Schwartz și Teatrul SubPământ (eveniment inclus în programul expoziţiei), continuă acest demers artistic prin recuperarea vocilor celor „de sub pământ” care cîndva pulsau viaţă, iar acum au devenit nişte umbre, în lipsa cărora oraşele din care acestea provin îşi dau duhul.
Expoziţia „Shrinking cities în România” face o operă de înţelegere şi recuperare de o valoare inestimabilă, atît de necesară în goana noastră neostoită spre un viitor pe care îl vedem neîndoielnic mai bun, fără să mai întoarcem privirea îndărăt. Petru Negură)


Aici puteţi citi un interviu cu Ilinca Păun Constantinescu.





[1] Expoziţia „SHRINKING CITIES în România” se desfășoară la Muzeul de Artă Contemporană de la Bucureşti în perioada 20.04.2016-09.10.2016. Curator: Ilinca Păun Constantinescu.

Niciun comentariu: