sâmbătă, 28 mai 2016

Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism

Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.



Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.
Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.


Cartea îşi propune scopul deloc uşor de a explica „de ce” şi „cum” a fost posibil un masacru de o asemenea proporţie într-o ţară până la urmă democratică până în 1938 (cu toate lacunele şi defectele inerente, de înţeles în epocă) şi care nu a devenit un regim cu adevărat totalitar nici în următorii ani (1938-1945), în sensul că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale majorităţii populaţiei nu au fost complet abolite. Pentru aceasta, lucrarea lui V. Solonari reconstituie întregul eşafodaj intelectual şi ideologic al proiectului de stat-naţiune pe care elitele româneşti din România l-au elaborat, definit şi aplicat vreme de mai bine de o jumătate de secol înaintea celui de al Doilea Război Mondial.
Cartea dovedeşte o documentare amplă şi laborioasă (cu documente colectate în vreo douăzeci de arhive (!) din România, R. Moldova, Ucraina, Rusia, Israel, Germania, SUA…) şi o pregătire teoretică mai mult decât temeinică în domeniul istoriei contemporane a construcţiei naţionale şi statale (nation & state building) în Europa. În acest sens, autorul nu se grăbeşte să se asocieze cu unul din cele două mari curente teoretice în studiul Holocaustului: funcţionalism (care explică Holocaustul prin recursul la o „istorie structurală” a statului şi societăţii) şi intenţionalism (care îl înţelege ca pe un rezultat al intenţiei unor grupuri restrânse ale elitelor politice şi, în primul rând, al unui lider autoritar). Autorul înclină mai curând spre cel de al doilea curent, integrând anumite elemente din primul. Dar lucrarea lui Solonari reuşeşte să depăşească acest clivaj teoretic, reconciliind ambele perspective. Astfel, proiectul lui Ion Antonescu şi al acoliţilor săi de „purificare a naţiunii” (de evrei, romi şi alţi „străini”) apare reconectat la un context istoric complex, căruia autorul se străduie să-i descâlcească nenumăratele raţionalităţi, interese şi moşteniri de ordin politic, cultural, intelecual, economic şi social – un demers ambiţios şi cu bătaie lungă, fără de care s-ar putea crede că moartea şi suferinţa teribilă a sutelor de mii de evrei şi romi în cel de-al Doilea Război mondial s-au datorat doar viziunilor perverse ale unui dictator excentric, produse într-o conjunctură excepţională – a fost război, nu-i aşa? – impusă din afară. Or cartea lui Solonari reînscrie acest episod tragic în istoria românească, cu specificul şi nu rareori mimetismul care caracterizează modernitatea în această ţară recentă. Autorului nu-i scapă din vedere, în acelaşi timp, dimensiunea internaţională şi regională a subiectului şi anume radicalizarea politicilor etnonaţionale în Europa occidentală şi centrală şi escaladarea tensiunilor internaţionale în Europa în anii 1930.
Marea întrebare – jenantă pentru mulţi români astăzi – la care autorul caută să răspundă în această lucrare este următoarea: cum se face că un proiect atât de sângeros a întâmpinat rezistenţe minime în momentul în care s-a decis punerea lui în aplicare? Mai mult, cum poate fi explicat adeziunea – în multe cazuri entuziastă – a unui număr atât de important de oameni politici şi intelectuali ai vremii, dintre care mulţi nu au fost nici antisemiţi sau xenofobi înveteraţi, nici apologeţi ai unui stat autoritar şi cu atât mai puţin adepţi ai unor măsuri de exterminare în masă? Conjunctura internaţională – şi anume ascensiunea fascismelor în anii 1930 şi în speţă a celui de-al Treilea Reich – este, bineînţeles, luată în calcul şi analizată cu grijă. Autorul ne demonstrează, între altele, că apropierea României de Germania nazistă şi de ţările Axei nu a fost una „firească”, ţinând cont de tradiţia francofilă a elitelor româneşti. Setea de răzbunare faţă de URSS şi recuperarea Basarabiei, anexată de sovietici în iunie 1940, a fost în mare măsură determinantă în această dinamică a politicii internaţionale a guvernului României. Şi totuşi, zelul cu care conducerea României a ştiut să se angajeze în campania lansată de germani în est şi în special rolul pe care şi l-a atribuit în „operaţiunea finală” – de expulzare şi exterminare a evreilor –  i-a mirat la început până şi pe liderii nazişti. Revanşa faţă de URSS nu este suficientă pentru a înţelege acest viraj „filonazist” al liderilor politici ai României şi al Conducătorului (I. Antonescu).
Autorul demonstrează că Holocaustul în România s-a înscris într-un proiect de „purificare a naţiunii” care îşi trage sevele ideologice şi culturale dintr-un sol în definitiv autohton, chiar dacă sursele şi mai ales rezultatul acestui proiect sunt comparabile cu cele produse în alte contexte regionale. Autorul ne arată, prin argumente şi citate alese şi contextualizate cu atenţie, felul în care ideea de „stat naţional” (i.e. un stat constituit pe baza unei naţiuni etnice dominante) a luat naştere şi a fost edificată în sânul elitelor româneşti prin diminuarea drepturilor politice ale celorlalte grupuri etnice, definite tot mai mult drept „străine”, şi aceasta deşi Conferinţa de pace de la Paris obliga România, în schimbul recunoaşterii internaţionale pentru noile teritorii încorporate, să respecte drepturile minorităţilor, inclusiv dreptul de vot pentru evrei şi alte naţionalităţi. Este interesantă, de altfel, constatarea autorului potrivit căreia realizarea idealului naţional în 1918, atins mult peste aşteptările naţionaliştilor de până la Primul Război Mondial, „a lăsat în urmă un vid periculos, un sentiment că viaţa îşi pierduse sensul”. Aşa cum se exprimase Nichifor Crainic, „victoria absorbea credinţa, nimicind-o şi lăsînd un vid în urma ei”. În condiţiile în care România dobândise un dar copleşitor (atât populaţia, cât şi teritoriul României au crescut de mai bine de două ori, totodată rata minorităţilor – concentrate mai ales în oraşe – crescuse la aproape 30%), un nou ideal se cerea a fi inventat. Acest ideal trebuia să fie statul naţional, în sânul căruia românii urmau să (re)devină majoritari în toate teritoriile şi în toate ramurile. Lucrarea punctează un şir de fire discursive care duc spre crearea în anii 1920 a unui naţionalism etnic etatist care, în anii ’30 devine o poziţie de „bun simţ” – o adevărată doxa (ca să evoc un termen drag lui Pierre Bourdieu), pe care o împărtăşesc pe larg, aproape ireflexiv, toţi intelectualii şi oamenii politici români la acea vreme, indiferent de ocupaţie şi convingeri politice. Diferenţa dintre naţionalismul unui ţărănist şi a unui legionar era una de instensitate, nu de substanţă. De altfel, Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc (Maniu fiind una din personalităţile politice cele mai moderate în epocă, iar PNŢ – poate cel mai democrat partid din România interbelică), face în 1937 un pact de neagresiune cu partidul lui Corneliu Zelea Codreanu. Cu această ocazie, Maniu declarase că el şi C.Z. Codreanu aveau o înţelegere „identică” a „ideii naţionale”, exprimîndu-şi totodată speranţa că acesta din urmă va renunţa la politica sa antisemită. În aşa fel, ideea de „stat naţional” (şi corolarul său de „purificare a naţiunii”) era acceptată către sfârşitul anilor 1930 drept singura „realistă”, în timp ce reacţiile – timide – de opoziţie venite din partea unui Iuliu Maniu sau Ioan Hudiţa, treceau drept atitudini „visătoare”. Astfel, la sfârşitul anilor 1930, ideea omogenizării etnice a României întrunea un consens cvasi generalizat în rândurile elitelor româneşti, chiar şi printre forţele politice cele mai moderate. În august 1939, această idee devenise program naţional. Statul român era pregătit pentru această „dureroasă dar inevitabilă acţiune”.
Ideea în sine de eradicare a „străinilor” din corpul naţional nu era nouă. Germania nazistă a dat tonul, dar proiecte similare, concepute şi aplicate în diverse forme de către „state-grădinar” (Z. Bauman), au circulat în mai multe state europene, inclusiv în Uniunea Sovietică stalinistă (filtrate printr-o „concepţie de clasă”). În cazul românesc, interesantă este mai ales abordarea îmbrăţişată în special de guvernarea Antonescu pentru a realiza acest proiect. „Originalitatea” proiectului românesc de „purificare naţională” se manifestă mai ales prin alegerea Basarabiei şi Bucovinei în calitate de „provincii model”, în care urma să fie realizată utopia naţiunii „pure”, în condiţii de lucru „ideale”, prin abolirea completă a statului de drept în urma instaurării unui regim militar, autonom faţă de Guvernul României şi subordonat în exclusivitate Conducătorului, prin diverse funcţii intermediare, numite de sus în jos. În viziunea Conducătorului, Basarabia şi Bucovina urmau aşadar „să fie celule de experienţă pe care să construim o nouă ordine economică şi administrativă, pe care apoi să o ducem în restul lumii” (p. 151). Locaţia „geostrategică” a determinat şi ea această alegere, aceste provincii fiind proiectate ca nişte „bastioane” naţionale împotriva unor eventuale invazii din partea slavilor din est. Pentru a atinge acest scop ambiţios, resursele n-au fost cruţate. Cei mai buni şi loiali funcţionari şi jandarmi erau direcţionaţi în aceste provincii, ademeniţi cu un surplus la salariu de 30% plus promisiunea unei împroprietăriri iminente.
Recuperarea Basarabiei şi Bucovinei s-a dovedit a fi deosebit de sângeroasă[1]. Satele prin care trecea armata română deveneau scenele unor pogromuri de o cruzime apocaliptică. În fiecare localitate, civilii evrei, inclusiv copii, femei şi bătrâni, erau imediat concentraţi, duşi în afara satului şi masacraţi. Actele de cruzime, aparent gratuite, presărau întregul proces. Arbitrarul şi samovolnicia făceau parte din „etosul” jandarmilor şi până în acel moment. Iar antisemitismul, ingredient constitutiv al acestei „culturi” administrative (Michael Mann), acum devenit şi ideologie de stat, n-a făcut decât să exacerbeze aceste trăsături, amplificându-le până la o intensitate ucigătoare.
Chiar şi pentru un cititor avizat, lectura paginilor în care autorul descrie şi analizează – cu sobrietate academică – participarea populaţiei civile la masacre, dar şi la prădarea ocazională a evreilor şi a proprietăţilor acestora, în multe cazuri prin mijloace de o cruzime rudimentară, necamuflată, este greu suportabilă. Rapoartele prezentate de militarii români înşişi ne arată că, până la venirea armatei române, grupuri de civili s-au dedat jafurilor şi actelor de violenţă faţă de vecinii lor evrei, încurajaţi de zvonuri despre impunitatea oricăror forme de agresiune faţă de evrei. În aceste manifestări de violenţă, nelipsite de anumite expresii de ură, interesul principal era totuşi acela de jaf şi pricopsire, nu de ucidere în masă, pecizează autorul. După intrarea militarilor români în localităţi, violenţele au luat o formă mai organizată. Pentru a-şi uşura munca, jandarmii români au recrutat localnici voluntari, care urmau să se ocupe de sarcinile cele mai grele şi ingrate. Bazându-se pe rapoarte oficiale şi mărturii, autorul reconstituie logica motivaţiilor acestor voluntari localnici. Acestea ţineau de 1) vederile ideologice (antisemite), 2) oportunismul şi dorinţa de a obţine favoruri din partea autorităţilor române şi, nu în ultimul rând, de 3) setea de înavuţire nepedepsită.
Autorul se arată totuşi capabil să desluşească nuanţe şi chiar pete de lumină în acest tablou în general sumbru. Astfel, anumiţi militari de rang înalt au protestat, e drept cam timid, faţă de modul considerat excesiv de violent în care alţi colegi au ştiut să organizeze masacrele. Astfel, un document spune că „[î]n general, Vartic [maiorul Gheorghe Vartic, responsabil de execuţii în masă ale civililor evrei în ţinutul Herţa] nu era popular în rândul soldaţilor români, care îl considerau „un om rău, peste măsură, se purta brutal cu toţi”, iar generalul Stavrat, care îl susţinea de obicei, chiar l-a probozit: „Uite ce mi-a făcut Vartic, parcă noi am fi nişte măcelari…” (p. 168). Se poate înţelege că pentru mulţi ofiţeri de rang înalt, dar şi pentru soldaţi de rând, administrarea şi implementarea procesului de exterminare a evreilor în primele zile şi săptămâni după recuperarea teritoriilor, nu era deloc o sarcină uşoară, şi cu atât mai puţin plăcută. Autorul observă, totodată, că gradul de violenţă şi amploarea masacrelor, dacă nu săvârşirea lor de fapt, depindea destul de mult de ofiţerii de nivel mediu, asupra cărora cădea funcţia de bază a procesului de epurare şi care, prin urmare, nu erau lipsiţi de o anumită marjă de manevră în acţiunile lor, pe care o puteau înclina într-un sens sau altul.
Totodată, nici populaţia civilă nu este reprezentată în termen exclusiv negativi în raport cu evreii. De exemplu, nu în toate satele, târgurile şi oraşele din Basarabia au avut loc omoruri în masă. În unele lagăre de concentrare şi ghetouri, amplasate în localităţi, evreii au fost înfometaţi, maltrataţi, dar nu au fost supuşi unor execuţii în masă. Autorul consemnează de asemenea, cu o bucurie pe care o putem citi printre rânduri, câteva excepţii fericite. Astfel, în satul Bârnova, un grup de femei au ieşit în faţa convoiului cu deportaţi şi au cerut soldaţilor să cruţe o femeie cu copil mic, pentru că era „o fată necăjită, care a muncit tot timpul la toţi oamenii din sat”; această cerere spontană a avut drept rezultat eliberarea femeii şi copilului. Au mai existat şi alte cazuri în care anumiţi creştini locali şi-au ascuns vecinii evrei (p. 189). Dar aceste cazuri, admirabile în sine, nu au fost până la urmă decât nişte foarte rare excepţii. Iar tendinţa generală, documentată abundent, era mai degrabă contrariul: jafurile, omorurile şi umilirea aproapelui devenit „străin” şi „duşman”.
De altfel, distribuirea violenţei în cele două „provincii-model” şi în Transnistria arată o constantă, analizată în trecere de autor. Spre deosebire de Basarabia, în Bucovina procesul de „purificare” n-a decurs la fel de constant şi fără obstacole. Câţiva indici cantitativi sunt revelatori. În septembrie 1942, cu două luni înainte de suspendarea (de fapt încetarea) deportărilor, în Basarabia nu rămăseseră decât mai puţin de 200 de evrei, pe când în Bucovina, în aceeaşi perioadă, mai erau aproape 18.000 evrei. Această diferenţă se poate explica prin zelul scăzut al militarilor şi funcţionarilor români din Bucovina. Aici cazul lui Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi, care a făcut ce a putut în acele condiţii pentru a apăra soarta unui număr cât mai mare de orăşeni evrei, este emblematic. Dar Bucovina mai prezintă o diferenţă notabilă: populaţia civilă din această provincie s-a dedat într-o măsură mai mică la acte de violenţă şi jaf. În mai multe rânduri, populaţia civilă a unor sate din Bucovina şi-a apărat chiar vecinii evrei, cu riscurile inerente. Mai mult, comportamentul populaţiei civile din Transnistria faţă de deportaţii evrei este vizibil mai favorabil faţă de cel al civililor din Basarabia. Într-o notă, autorul ne spune că, în urma unei anchete făcute în 1990 cu supravieţuitorii lagărelor din Transnistria, „[r]aportul dintre cei care s-au exprimat favorabil în privinţa localnicilor din Basarabia şi Bucovina şi cei care i-au vorbit de rău în această colecţie este de 5 la 24. În mod semnificativ, situaţia s-a schimbat când au vorbit despre experienţa lor din Transnistria. În acest caz, 33 de supravieţuitori au vorbit despre ajutorul, uneori numit explicit de importanţă vitală, din partea localnicilor creştini, adesea identificaţi ca ucraineni; trei vorbesc de rele tratamente; şi două mărturii includ ceea ce s-ar putea numi o evaluare mixtă” (nota 47, p. 366). Concluzia pe care autorul o trage cu oarecare prudenţă din această constatare este că „această degradare în masă a localnicilor din Basarabia şi Bucovina, sugerată de toate sursele existente, a fost o consecinţă tragică a politicilor de epurare etnică” (p. 200). Altfel spus, comportamentul localnicilor în timpul Holocaustului depinde de politica de stat faţă de minorităţile etnice în epoca precedentă. Această concluzie provizorie este ridicată la rang de ipoteză şi cercetată, cu lux de documente şi mărturii, de Diana Dumitru, într-o carte recent apărută (The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The Borderlands of Romania and the Soviet Union, Cambridge University Press, 2016).
Care au fost rezultatele acestui experiment cvasi-utopic? În toamna anului 1942, Antonescu a ordonat „suspendarea” (de fapt, încetarea definitivă a) deportărilor şi a recomandat o mai mare supleţe în raport cu minorităţile etnice, inclusiv evreii. Cauzele sunt mai multe şi ele ţin de un calcul strategic mai degrabă decât de o renunţare completă la politica de „purificare naţională”, care a continuat sub alte forme. De exemplu, erau încurajate emigrările de masă ale evreilor în Palestina, în condiţii în general precare şi deseori fără acorduri prealabile cu partea britanică. La fel, vocile – destul de sfioase – ale unor personalităţi publice din România faţă de eventualele deportări din 1942, nu au fost nici pe departe hotărâtoare în această decizie suprinzătoare (faţă de discursul şi politicile oficiale de până atunci), în ciuda părerii în acest sens a unui alt cercetător marcant al chestiunii, Viorel Achim. Atitudinea fermă a autorităţilor occidentale, în speţă americane, vizavi de reluarea posibilă a deportărilor au avut cu siguranţă un impact mai uşor de evaluat în procesul de luare a unor decizii în această privinţă. Totuşi, nu este neglijabilă nici motivaţia practică a deciziei de „suspendare” a deportărilor, or – lucru important – experimentul „provinciilor model” şi al politicii de românizare s-au dovedit un eşec răsunător în plan economic, marcat de incompetenţă şi corupţie la toate nivelele. Cele mai multe întreprinderi expropriate de la patronii evrei şi-au întrerupt funcţionarea, iar reprivatizarea lor s-a adeverit extrem de anevoiasă, mai ales din motivul lipsei unor cadre suficient de competente în domeniu. În urma exterminării şi deportării evreilor, comerţul a fost aproape în întregime distrus, mai cu seamă în cele două provincii, dar şi, prin ricoşeu, acesta a fost puternic afectat şi în Regat. În sfârşit, sistemul medical a fost profund compromis în urma deportării şi nimicirii evreilor. Toţi aceşti factori au dus, prin urmare, la o înmuiere a măsurilor de „purificare a naţiunii”. Dar aceasta nu s-a datorat unei presupuse presiuni din partea unor personalităţi din epocă (cvasi-inexistente) şi cu atât mai puțin unei mărinimii şi toleranţe faţă de evreii din Regat, atribuite abuziv Conducătorului, aşa cum unele scrieri revizioniste şi negaţioniste au ţinut să interpreteze (a se vedea, între altele, Paul Goma, Săptămâna roşie[2]).
Aş fi vrut, înainte să închei, să mai remarc calităţile stilistice ale lucrării, îmbinate cu o rigoare academică demnă de luat drept model de către mai tinerii cercetători. De exemplu, accentele uşor ironice presărate, într-un mod abia perceptibil, în ţesătura deseori întunecată a acestei istorii, nu urmăresc deloc o de-dramatizare a evenimentelor, ci mai degrabă scot în evidenţă, printr-un efect de clar-obscur modulat cu grijă, absurdul raţionamentelor „experţilor” şi ale oamenilor politici din epocă cu privire la chestiunea minorităţilor sau în politica populaţiilor. Aceste raţionamente ar putea stârni râsul, dacă nu s-ar şti crimele de masă înfăptuite în baza lor. Astfel, confuzia trăsăturilor distinctive (care se vroiau foarte „savante”) atribuite unor grupuri etnice, cum erau ţiganii, nu a făcut decât să mărească gradul de arbitrar şi samovolnicie în procesul de deportare a romilor. La fel, este înduioşător modul în care nişte etnici bulgari din Dobrogea au recuperat limbajul naţionalist oficial pentru a se autodesemna drept români bulgari pur-sânge, sperând astfel să scape de dislocarea forţată în ţara vecină, prezentată de autorităţi drept „adevărata” lor patrie.
În sfârşit, lucrarea lui Vladimir Solonari poate fi citită ca o pledoarie pentru umanism şi toleranţă într-o lume modernă încă dispusă să schimbe „inocenţa” pe „puritate”, pentru a-l cita pe Michel Tournier. Este uluitor şi totodată teribil de trist cât de puţin am reuşit să învăţăm noi şi contemporanii noştri din propria noastră istorie. Mulţi dintre noi ne batem pentru o identitate şi o unitate – de români, moldoveni, europeni etc. – pe care ne-o imaginăm pură, imuabilă şi de la sine înţeles, uitând şi stigmatizând moştenirile şi încrucişările „impure” care au dus la cristalizarea acestor „identităţi” de-a lungul timpurilor. Societatea poloneză, între altele, a trecut deja printr-un „travaliu de memorie” – deşi încă neispărăvit – cu privire la implicarea polonezilor în Holocaust, mai ales în urma lucrării lui Jan T. Gross, The Neighbors (Vecinii)[3]. În România, şi cu atât mai mult în R. Moldova, acest subiect este tratat cu un soi de „conformism rezistent” de către decidenţi şi agenţii intermediari (cum ar fi profesorii de istorie), dacă nu chiar printr-o negare pe faţă, fără o dezbatere şi o asumare publică a implicării românilor (şi basarabenilor) în acele evenimente.
Dar această carte are o relevanţă certă şi pentru prezentul şi viitorul imediat al societăţilor noastre. Pentru ca să abordez un subiect încă actual, din nefericire, discursul care circulă în prezent în spaţiul nostru public cu privire la diverse minorităţi, dar şi faţă de refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa, se aseamănă ca două picături de apă cu limbajul naţionalist din interbelic. Cu singura deosebire că cei de atunci nu ştiau la ce va putea duce acel discurs, pe când noi ştim sau ne complacem în ignoranţă. Cartea lui Solonari este aşadar un apel la memorie, adresat nouă tuturor, nu doar unor specialişti setoşi de erudiţie. Să-l ascultăm dar cu grijă şi luare aminte.

Referinţe:
[1] „Conform Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, numărul evreilor exterminaţi în primele şase luni după «eliberarea» provinciilor ar trebui estimat la 45.000-60.000. Conform datelor colectate de guvernul român la începutul lunii septembrie 1942, până la sfârşitul anului 1941 aproape 86.000 evrei au fost deportaţi din Bucovina şi aproximativ 56.000 din Basarabia.” (p. 198)
[2] Paul Goma, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii, Chişinău, Ed. Museum, 2003.
[3] Vezi traducerea românească a acestei cărţi: Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi, Polirom, 2002.

O variantă scurtată a acestei recenzii a apărut şi în Observator cultural şi, în prezenta variantă, pe platzforma.md.

Niciun comentariu: