Natură moartă cu mere stricate. Despre o întîlnire ratată dintre un sociolog al literaturii şi un critic literar

Cronica lui Mircea V. Ciobanu la cartea subsemnatului (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Editura Cartier 2014), din revista Contrafort (nr. 7-8, 2014), vădeşte o neînţelegere fundamentală a cărţii recenzate. Autorul recenziei ţine să specifice din chiar titlul articolului, vrînd de parcă să pună lucrurile la punct şi pentru a înlătura din capul locului orice ambiguitate, că lucrarea pe care o analizează face o sociologie „a unei pseudoliteraturi”. Recenzia aminteşte de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproşează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, nişte mere de un soi inferior, şi acelea stricate. Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărţii şi grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speţă socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul. 

Ar fi poate redundant să amintesc că, tehnic vorbind, textele literare sovietice din anii 1930-1950, proclamate „realist-socialiste”, se înscriu perfect în definiţia dată acestui termen de majoritatea dicţionarelor explicative (a se vedea, drept exemplu, această definiţie: „LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. „Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris.” DEX, 2009). Autorul recenziei sugerează printre rînduri (şi, mai explicit, în alte împrejurări) propria definiţie a literaturii „autentice” şi anume cea estetic valabilă astăzi, care a „rezistat” în timp şi care se bucură în continuare de cerere şi apreciere din partea criticilor şi a publicului (cultivat). Această definiţie aduce definiţiei din dicţionar un surplus de semnificaţie (valoarea estetică confirmată în actualitate de „specialişti” ai literaturii – i.e. filologi, istorici şi critici literari), exprimînd un punct de vedere, legitim pînă la urmă, venit din interioriul „cîmpului literar”. Logica socială a acestei definiţii restrictive urmăreşte departajarea, în terminologia lui Bourdieu, a „sub-cîmpului de creaţie restrîns” (literatura produsă pentru alţi semeni şi pentru „specialişti”) de cel al „creaţiei extinse” (literatura „de consum” sau instrumentalizată politic, destinată publicului larg). E o definiţie, repetăm, valabilă în interiorul cîmpului literar şi al dinamicii sale interne. În numele unei asemenea definiţii, anumiţi artişti sau literaţi de avangardă tratează cu dispreţ opera scriitorilor consideraţi „minori” sau arta şi literatura „de larg consum”. E o apreciere pe care un sociolog al literaturii o va nota cu interes, reînscriind-o în contextul social şi istoric al emiterii sale, dar pe care nu o va prelua ca atare pentru a face din ea o categorie operantă în propriul său demers, care, amintesc, este unul de altă natură decît cel al criticului literar.

Un sociolog (la fel, un istoric, un politolog sau un antropolog) nu se ocupă doar de fapte proclamate drept „autentice” de un grup selectiv de „specialişti” şi deci considerate demne de un studiu academic, ci şi de fenomene „minore” (şi „minoritare”), marginale (sau marginalizate), de fapte şi personaje relativ lipsite de „glorie”, de „importanţă epocală” şi de „valoare estetică”. Specific acest lucru pentru că autorul recenziei propune, fie şi implicit, pe lîngă definiţia personalizată atribuită literaturii, o înţelegere subiectivă, perfect valabilă acum un secol, a operei academice, în speţă a cercetării în ştiinţe sociale. În secolul al XIX-lea se considera, de exemplu, că istoricul (şi, cu atît mai mult, istoricul literar) trebuie să se ocupe exclusiv de elite şi de faptele lor „memorabile”. De la începutul secolului 20 a avut loc, însă, o „revoluţie” epistemologică care a condus la „democratizarea” obiectului, a metodei şi a abordării teoretice în cercetare (mă refer, în continuare, cu prisosinţă la ştiinţele socio-umane). Pînă la acea „revoluţie epistemologică”, o istorie a păturilor populare, a vieţii cotidiene sau a femeilor, între altele, era, practic, de neconceput. De ce? Pentru că un asemenea obiect nu era considerat suficient de legitim pentru o cercetare academică, mai cu seamă una istorică. Legitimitatea academică era dictată de legitimitatea socială atribuită subiecţilor şi faptelor respective. 

Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în ştiinţele sociale s-a înrădăcinat (după modelul ştiinţelor „pozitive”) un principiu teoretic şi metodologic al „neutralităţii axiologice”, în virtutea căruia un cercetător (în ştiinţe socio-umane) va face ce-i stă în puteri (din punct de vedere teoretic şi metodologic) pentru a elimina – sau cel puţin a conştientiza – orice judecată de valoare din analiza aplicată obiectului său de studiu; altfel spus, nu-i va pune note: că e rău sau bun (aşa cum face, de regulă, criticul literar, după o metodologie proprie, aşezată în timp) şi cu atît mai mult nu îşi va alege obiectul cercetării în funcţie de criterii de valoare (de exemplu, estetice – bazate în ultimă instanţă pe criterii subiective, de aesthesis, adică pe simţul frumosului). Un istoric sau un politolog nu va privi niciodată cu suspiciune studiile unor regimuri nedemocratice, autoritare, cum au fost nazismul sau stalinismul, calificîndu-le drept „aberante”, ci dimpotrivă, le va examina cu un interes sporit, tocmai din motivul specificităţii acestora şi nu va ezita să le compare cu regimuri „democratice”, tocmai pentru a le înţelege mai bine pe ambele.

Dar criticul nu se mărgineşte doar la contestarea legitimităţii sociale şi culturale a obiectului de studiu al cărţii recenzate, ci doreşte să chestioneze pertinenţa instrumentarului teoretic şi metodologic folosit de autorul cărţii, întrucît acestea ar fi fost concepute a fi aplicate pe un alt tip de obiect, unul „autentic”. Recenzentul declară, între altele, în acest sens, că lucrarea ar fi „[c]onstruită în bună parte pe principiile câmpului literar al lui Pierre Bourdieu”, dar că „[î]n cazul literaturii din Transnistria, „câmpurile” lui Bourdieu nici măcar nu pot fi aplicate (...)”. Este interesant că din toţi autorii citaţi în carte la capitolul teorie (cam 35 în note şi enumeraţi pe vreo 20 de pagini în bibliografie), recenzentul l-a remarcat doar pe Pierre Bourdieu. Sociologul francez este, desigur, important într-un proiect de sociologie şi istorie socială a literaturii, dar el nu este de departe singurul autor teoretic important în această carte. Teoria lui Bourdieu i-a oferit autorului cărţii o pistă teoretică care l-a ajutat să înţeleagă felul în care se produce o anumită dinamică în interiorul instituţiei literare din R(A)SSM, de la sfîrşitul anilor 1920 către mijlocul anilor 1950 (iar, la nivel textual, de la o povestire cum este „Pi două maluri” de Dumitru Milev, publicată în 1931, la „Sania” lui Ion Druţă, 1956), în pofida presiunii venite din partea puterii politice sau, mai exact, ţinînd cont de aceasta. Totuşi, autorul cărţii Nici eroi, nici trădători a socotit de cuviinţă, din punct de vedere teoretic, să nu folosească termenul de „cîmp [literar]” ca atare, central în teoria lui Bourdieu, tocmai din considerentul pe care îl pomeneşte şi recenzentul, şi anume că, în spaţiul şi în perioada studiate, nu au fost însumate toate condiţiile pertinente existenţei unui „cîmp literar” (între altele, cea de „autonomie relativă” faţă de cîmpul puterii). Acestea fiind spuse, poate părea puţin comic (şi într-un fel revelator asupra unei stări de fapt) că recenzia cărţii face mai des referinţă la termenul de cîmp (sau „cîmpuri”) decît cartea însăşi.

Hotărît să scoată în vileag eroarea, ascunsă în chiar fundamentul metodologic al cărţii, criticul literar îi impută autorului impertinenţa de a fi dorit să compare literatura română din Basarabia interbelică cu cea din RASSM. Recenzentul citează – trunchiat – din carte: „În alt loc, Samuil Lehtțir („scriitor” basarabean refugiat în Transnistria) se întreba ironic în 1930: unde este literatura „moldovenească” din Basarabia? Autorul studiului se lasă prins în această capcană și „constată”, în deplin acord cu Lehtțir (!), că „Literatura basarabeană înregistra la acea dată succese modeste comparativ (!) cu literatura moldovenească din RASSM” (sic! – pagina 93).” Mă duc la pagina 93, din care redau, pentru conformitate, pasajul din care recenzentul şi-a extras fragmentul cu pricina: „Literatura basarabeană înregistra succese modeste la acea dată comparativ cu literatura moldovenească din RASSM, care va marca în mai puţin de doi ani, conform estimări­lor lui Lehtţir [subl. n.], o creştere cantitativă şi calitativă fulgurantă (...)”.

E adevărat că autorul studiului şi-a asumat acest risc euristic de a compara nişte lucruri care, trebuie să recunoaştem, nu erau identice. Procesele literare pomenite mai sus au apărut şi s-au desfăşurat într-un mediu şi într-un context social, cultural şi politic specific. Dar un sociolog, un istoric sau un politolog cercetează de regulă fenomenele, comparîndu-le între ele, chiar dacă – şi cu atît mai mult că – acestea nu sînt perfect analoage. În optica autorului cărţii, acest exerciţiu nu era chiar atît de hazardat (doar nu şi-a propus să compare o maşină de cusut cu o umbrelă, vorba poetului?): apropiaţi din punct de vedere geografic, scriitorii de pe cele două maluri se învecinau şi prin originea lor comună (majoritatea scriitorilor din RASSM erau, la răscrucea anilor 1930, originari din Basarabia); în plus, odată cu iunie 1940, cîţiva din cei mai importanţi scriitori tineri din Basarabia anilor 1930 (Costenco, Luţcan, Istru, Meniuc, Ştefănucă, Robot şi alţii) au colaborat din strîns cu scriitorii veniţi din stînga Nistrului în cadrul unei instituţii comune. Comparaţia dintre cele două medii literare a fost făcută la nivelul parcursurilor de viaţă ale scriitorilor, mai degrabă decît printr-o suprapunere riguroasă după toţi parametrii pertinenţi (autorul nici nu şi-a propus o comparaţie sistematică) şi a avut mai ales drept scop înţelegerea relaţiilor dintre scriitorii basarabeni şi cei transnistreni după iunie 1940. Anume diferenţa calitativă a acestor două grupuri de scriitori a condus la un conflict între ele, conflict din care, amintim, au ieşit învingători scriitorii basarabeni (nu cei „transnistreni”, deşi aceştia erau mai bine dotaţi la capitolul fiabilitate politică), în virtutea „capacităţilor” lor literare – nota bene! –, considerate a fi superioare celor ale confraţilor lor din RASSM. Basarabenii vor sfîrşi aşadar prin a impune legitimitatea limbii române literare (numită „moldovenească” în epocă) şi a unui patrimoniu literar, în care au fost incluşi pînă la urmă majoritatea scriitorilor clasici români din Moldova de pe malul drept al Prutului. De altfel, cum putem explica acest deznodămînt, fie şi provizoriu, al conflictului dintre „transnistreni” şi „basarabeni”, dacă păstrăm o viziune monolită, orwelliană, a sistemului cultural stalinist, pe care criticul o preia fără o minimă chestionare critică?

Un alt reproş serios adresat cărţii se referă la interpretarea surselor: „O altă confuzie o construiește și citarea „documentelor”. Trimiterea se face de parcă toate ar avea aceeași valoare și credibilitate”. – scrie recenzentul. Să le luăm pe rînd. Pentru această carte, autorul s-a documentat din cîteva surse. Pe scurt, este vorba de arhive (trei arhive locale şi trei arhive de la Moscova), mărturii orale (interviuri aprofundate cu 7 scriitori), mărturii scrise (vezi bibliografia) şi, nu în ultimul rînd, un vast corpus de surse scrise din epocă, inclusiv texte literare. Recenzentul are rezerve faţă de pertinenţa şi fiabilitatea acestor surse (folosind ghilimelele pentru a desemna „documentele” citate de autor). Ne aflăm, din nou, pe tărîmul lunecos al unei neînţelegeri „metodologice”. Un istoric foloseşte de regulă toate sursele disponibile care pot aduce o anumită informaţie cu privire la obiectul cercetării sale, fără să le împartă în „credibile” şi mai puţin „credibile”. Or, fiecare sursă trebuie folosită cu precauţia de rigoare, pentru că toate sînt, pînă la urmă, subiective. „Fiabile” sau nu, ele reprezintă o anumită poziţie şi instanţă, cu viziunile şi interesele intrinseci. Există o întreagă metodologie care ajută cercetătorul să interpreteze sursele: coroborarea/ triangularea lor ar fi o posibilitate. Dar un istoric şi un sociolog ar putea fi interesat şi de valoarea subiectivă, de conţinutul ideologic şi de încărcătura emoţională a „discursului” analizat, relevante pentru a înţelege complexitatea relaţiilor unor „actori” într-un context dat. A încerca să descifrezi dedesubtul acestor relaţii complicate, făcînd trimitere la nişte surse prin definiţie subiective, nu înseamnă neapărat a subscrie mesajului lor. Dacă dăm la o parte documentele de arhivă (produse de CC al PC sau de NKVD/MGB şi care, prin urmare, aduc un punct de vedere puţin „credibil”, nu-i aşa?) şi mărturiile scriitorilor înşişi (pe care criticul le califică expeditiv drept „bîrfe colegiale”), atunci am rămîne strict cu nimic, mai exact cu sursele „credibile” (care sînt, probabil – în viziunea recenzentului, expertiza specialiştilor de azi ai literaturii autentice).

În ciuda unui efort de documentare făcut de autorul cărţii, remarcat în treacăt şi în recenzie, nimic nu pare să-l impresioneze pe criticul exigent, blazat sub greutatea lecturilor de valoare (de parcă ar fi „citit toate cărţile” – vorba lui Mallarmé, şi ar avea „amintiri mai multe decît un milenar”, cum frumos îi zicea Baudelaire, ca să fac nişte trimiteri mai familiare şi mai plăcute criticului): „Chiar dacă nimic din cele expuse în carte nu reprezintă o noutate absolută (...), acest univers orwellian te face uneori să te cutremuri.” Nimic nu-l mai miră aşadar pe critic în materie de fapte; totodată, nu-şi ascunde dezacordul acolo unde găseşte o interpretare, după el, greşită. Necunoaşterea surselor („documente” sau „bîrfe colegiale”) nu-l împiedică să se socoată din oficiu un cunoscător al obiectului cercetării, pe care îl consideră oricum în afara interesului unui specialist al literaturii. Aici, şi în alte privinţe, istoricul (sau sociologul) judecă pe poziţii epistemologice cu regret ireconciabile.

Ca să nu mai rămînă nimic valabil din carte, citită din cîte se vede în grabă mare şi cu convingeri ferme, autorul recenziei se apucă, spre final, să-i demonteze titlul însuşi: „Vulgarizarea procesului de creație i-a sugerat autorului un titlu dificil de digerat ca semnificație. Or, o literatură nu se împarte în „eroi și trădători”, ci între profesioniști și amatori, între genii și diletanți sau între tradiționaliști și moderniști. În fine, între creatori și impostori.” Grăbit să încheie recenzia, autorul ei trece cu vederea construcţia conjunctivală „nici..., nici...” din titlul cărţii, care nu sugerează o presupusă alegere între cele două elemente (aşa cum dă de înţeles criticul), ci o excludere a ambilor termeni, fiind vorba, evident, de nişte categorii de înţelegere pe care autorul cărţii le respinge din capul locului din cîmpul interpretării sale, lăsînd loc unei lecturi care se vrea mai nuanţată şi mai puţin schematică a obiectului studiat, inclusiv şi prin categoriile – „indigene”, dar nu mai puţin legitime – pe care le propune recenzentul.

Ar mai fi multe de spus în legătură cu această recenzie, pe care am simţit nevoia să o comentez pentru pentru că o găsesc ilustrativă faţă de o poziţie dominantă în mediul nostru intelectual, care reduce experienţa sovietică şi mai ales cea din epoca stalinistă la una „concentraţionară” şi care proclamă orice realizare a acelei epoci drept neautentică, uitînd – sau ignorînd „cu bună ştiinţă” – că ei înşişi şi toţi scriitorii autentici citaţi în recenzie, sînt nolens volens rezultatul acelui sistem – au fost formaţi în şcolile sovietice (cu tarele şi lacunele ei), au trăit experienţa cotidiană a acelui sistem condamnat post factum şi au beneficiat de mecanismele sale de mobilitate ascendentă, escaladînd, de multe ori cu succes, ierarhia instituţiilor patronate de partid.

Păstrez un oarecare regret că această carte, la care autorul a muncit cîţiva ani buni, a prilejuit un dialog ratat între un sociolog al literaturii şi un critic literar, pe un tărîm altminteri comun. Îmi exprim speranţa că alţi cititori, mai puţin împovăraţi de categorii de-a gata (de genul „literatură autentică” / „pseudoliteratură”) şi de iluzia cunoaşterii apriorice a lucrurilor vor avea o lectură mai atentă şi mai dialogică a cărţii. 

Articolul a fost publicat, într-o versiune scurtată, în revista Contrafort, nr. 11-12 (231-232).

Imagine de fundal: Nature morte aux pommes, de Gustave Courbet, 1871-1872, National Gallery, Londra.