În unul din filmele sale, Gefängnisbilder / Prison Images (2000), Harun Farocki face o
analiză revelatoare a închisorii, cu ajutorul imaginilor (din filme artistice
şi surprinse de camere de supravehere).
În completarea studiilor lui Michel Foucault
despre închisoare şi cele ale lui Ervin Goffman despre „instituţiile
totale”, filmul lui Farocki arată în
mod sugestiv că închisoarea, la fel ca alte instituţii „închise”, îşi exercită
funcţia de putere şi control în registrul vizibilului sau, mai precis, a
privitului. Şi în acest fel, închisorile sînt o emanaţie şi o întruchipare a
modernităţii.
Închisoarea apare în Gefängnisbilder în trei ipostaze: 1) ca armată (deţinuţi-soldaţi), 2) ca fabrică (deţinuţi-muncitori); 3) ca şcoală (deţinuţi-elevi).
În legătură cu ipostaza închisoare-armată, naratorul filmului se întreabă care este logica
disciplinei impuse în cadrul închisorii (şi altor instituţii închise), cine
este duşmanul împotriva căruia deţinuţii-soldaţi sînt chemaţi a lupta. Aşa cum
ne sugerează chiar imaginile filmului, „inamicul” este de fapt deţinutul
însuşi, mai exact ipostaza criminală a acestuia.
La fel cum fabrica este imaginată în unele opere
(filme) ca o închisoare (vezi, de exemplu, în Metropolis de Fritz Lang), Farocki vizualizează închisoarea ca o
fabrică, în care deţinuţii sînt datori să muncească, în interpretarea oficială
a închisorii, în propriul folos şi în beneficiul comunităţii, lucrînd în
acelaşi timp la opera reabilitării lor individuale. În mod ironic, autorul
arată, citînd imagini din Un condamné à
mort s’est échappé, de Robert Bresson (1956), că, în fapt, singura muncă în
care deţinutul nu se simte alienat este cea de evadare.
Cu imagini dintr-un film est-german (Frauenschicksale – Destinele femeilor,
1952), Farocki analizează ipostaza închisorii-şcoală
(deţinuţi-elevi).
În toate aceste ipostaze moderne ale închisorii,
puterea străbate ca un fir roşu prin
intermediul imaginilor şi privitului, funcţie delegată ulterior camerelor de supraveghere.
Astfel, închisoarea concentrează, în spaţiul său închis, o fantasmă cîtuşi de
puţin voyeuristă (vezi în acest sens filmul lui Jean Jenet, Un chant d’amour, şi el citat de
Farocki, în care un temnicer spionează deţinuţii prin gaura uşii, în timp ce
aceia se masturbează). Funcţia închisorii este, din acest punct de vedere,
aceea de a controla energiile pulsionale ale subiecţilor, convertindu-le în
beneficiul colectiv al statului-închisoare. Astfel, închisoarea, în tripla sa
ipostază – de armată, fabrică şi şcoală –, cristalizează funcţia de
„supraveghere şi pedepsire” a statului modern.
Continuînd această logică, orice stat modern este un soi de închisoare, iar cetăţenii săi un fel de deţinuţi. Partea bună a acestei revelaţii, este că imagini de genul celor proiectate de filmul lui Farocki ne dau totuşi conştiinţa – dacă nu iluzia – unei evadări, ca formă de eliberare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu