Panait Istrati - povestitorul unor destine mărginaşe, la margine de lumi

Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de comunismul sovietic. Chira Chiralina este considerată cea mai bună povestire a lui Istrati, inclusiv şi de autorul însuşi. E povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila, care îşi povesteşte viaţa şi păsurile, după ce este prins în flagrant că se dă la Adrian (Zoraffi – un alter ego narativ al scriitorului), în timpul unei călătorii în căutare de pricopseală. Pentru a-şi explica înclinaţiile homosexuale, Stavru îşi istoriseşte necazurile care l-au adus la o asemenea „perversiune”. Primul necaz este o tristă poveste de dragoste imposibilă (pentru Stavru) cu Tincuţa, fiica unui boier din Brăila, de care se apropie la început din interes pentru averea tatălui ei, după care rămîne un timp în familia acestuia, acceptînd chiar să se căsătorească cu ea, dintr-o afecţiune tot mai sinceră pentru aceasta. Tincuţa, însă, aflînd că Stavru nu e cine se pretindea, se aruncă în apele Dunărei. Apoi, Stavru se întoarce şi mai mult în timp, cînd, fiind mic şi trăind într-o familie înstărită din Brăila, împărtăşea clipe de fericire şi desfătare nevinovate cu mama şi cu sora lui (Chira), momente întrerupte brutal de tatăl şi fratele său mai mare care îi snopea în bătăi pe toţi laolaltă şi mai cu seamă pe mama lui Stavru, pentru că îl înşela. După o altă răzbufnire de violenţă din partea tatălui şi o încercare de răzbunare cumplită faţă de tatăl şi fratele asupritor, mama, sluţită de soţ, fuge undeva în Istanbul pentru a se trata, iar Stavru şi Chira hălăduiesc o vreme, căzînd în mrejele unui negustor de „carne vie”, de fete şi băieţi pentru bogaţii din Turcia. Urmează, peste ani, evadarea lui Stavru şi încercarea disperată de a o regăsi pe Chira.

Stilul povestirii este expresiv şi sobru. Realistă prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau în devălmăşie români, armeni, greci, turci etc. într-un „melting pot”  balcanic, oamenii trecînd cu uşurinţă şi seninăitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război Mondial, masacrul armenilor din Turcia, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil. Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe Romain Rolland să-l asemuiască pe P. Istrati cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi, la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi Chira Chiralina este scrisă în 1923, după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi considerate de autor de sine stătătoare? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în continuare un model pentru scriitorii de azi, pentru sensibilitatea sa faţă de nişte vieţi şi destine altminteri anonime.