sâmbătă, 10 mai 2014

Războiul troian ne tulbură minţile sau despre echidistanţă ca atitudine



Euro-maidanul şi apoi anexarea Crimeii de către Rusia a generat pe facebook (cel puţin printre prietenii mei) şi în presa „pro-democratică” de limbă română un val de solidaritate cu poporul ucrainean (în speţă cu forţele proeuropene din Ucraina) şi o accentuare a poziţiilor antimoscovite. Am zice că e o evoluţie firească, stimulată acum de un pericol rusesc real. De cealaltă parte, se accentuează dispoziţiile pro-ruseşti şi favorabile aderării Moldovei la Uniunea vamală ale unor partide şi ale unor comentatori zişi „de stînga” de la Chişinău. Aş vrea să atrag atenţia asupra unei tendinţe de radicalizare a poziţiilor care, dacă va evolua în acelaşi ritm, va exacerba sentimentele războinice, în detrimentul găsirii unor soluţii paşnice şi durabile. Această tendinţă ar putea astfel contribui la o escaladare a tensiunilor sociale latente, pe lîngă cele deja existente (în zonele fierbinţi) şi, în conseciţă, la izbucnirea unui conflict cel puţin retoric, chiar aici, la noi, cu consecinţe neprevăzute.

Penalizarea viziunilor alternative şi triumful discursului monologic

Am fost recent la o conferinţă la Vilnius[1], la care majoritatea participanţilor erau din Ucraina, dintre care cei mai mulţi erau susţinători (deseori fervenţi) ai Maidanului şi, respectiv, adversari (uneori înrăiţi) ai lui Ianukovici şi ai Kremlinului. Mai exact, participanţii cei mai vizibili (şi audibili) erau cei din tabăra pro-Maidan, în timp ce cealaltă tabără păstra prudent tăcerea şi doar arareori îşi exprima rezerva. Conferinţa a devenit deci o ambianţă primitoare pentru manifestarea unei solidarităţi molipsitoare pro-Maidan şi anti-Ianukovici & Rusia. Ca şi pe facebook, absenţa participanţilor din Rusia şi puţinătatea adversarilor Maidanului au făcut această solidaritate şi mai neîncăpătoare, iar punctele de vedere neutre sau moderate erau ascultate cu suspiciune şi apoi taxate cu fermitate de o parte activă a publicului academic prezent la eveniment. Astfel, o comunicare a unui tînăr cercetător polonez despre naţionalismul ucrainean (care, potrivit raportorului, ar fi existat într-adevăr) a fost imediat corectată de universitarii pro-Maidan, prezenţi, sum spuneam, în număr mare la eveniment. Un profesor belarus a avut îndrăzneala de a-şi exprima regretul că pe Maidan au fost prea puţini militanţi de stînga, într-o ţară în care un procent mic din populaţie controlează un procent enorm din bunăstarea ţării. Profesorul a fost şi el chemat îndată la ordine de un filozof pro-maidan: „Da, n-au fost reprezentanţi ai forţelor de stînga şi bine că n-au fost! Stînga, ca şi fascismul, e ciuma secolului 20! Vom face revoluţie şi fără ei!”.

Anexarea Crimeii fortifică poziţiile radicale

Un participant ucrainean la această conferinţă (originar din Crimeea, dar de cîţiva ani trăind şi lucrînd la Kiev) mi-a mărturisit că, după Maidan şi mai ales după anexarea Crimeii de către Rusia, îi este greu şi inconfortabil să-şi păstreze o poziţie moderată în chestiuni de politică internaţională şi în speţă în ceea ce priveşte relaţia Ucrainei cu Rusia. Anexarea Crimeii le-a dat într-un fel dreptate celor care vedeau peste tot „mîna Moscovei” şi a pus comentatorii moderaţi într-o postură dificilă, socialmente greu acceptabilă.

Şi în RM, anexarea Crimeii a conferit legitimitate şi forţă de convingere unor luări de atitudine considerate pînă recent radicale, care diabolizau Moscova. Observatorii moderaţi considerau atunci că este prea simplu, din punct de vedere logic, deşi psihologic confortabil, să dai mereu vina pe „mîna Moscovei” şi pe „coloana a cincea” pentru toate belelele care i se întîmplă Republicii Moldova (sau Ucrainei) şi societăţii moldoveneşti (ucrainene). Acum însă, „criza ucraineană” şi episodul Crimeii pare că a avantajat adepţii unor viziuni şi soluţii tranşante şi i-a delegitimat pe cei cu o interpretare mai moderată (şi mai complexă) a chestiunilor care vizau într-un fel sau altul relaţia RM cu Rusia (dependenţa energetică, exporturile de vinuri sau chestiunea transnistreană).

Dinspre jurnalism spre propagandă

Importanţi jurnalişti şi lideri de opinie din spaţiul mediatic moldovenesc, altminteri buni cunoscători ai meseriei lor şi ai normelor sale deontologice, au încetat să mai comenteze ştirile din Ucraina cu echidistanţă, aderînd trup şi suflet la una din părţile implicate în conflict. Editorialiştii şi comentatorii îşi dau ghes cu aprecieri care mai de care mai alarmiste şi războinice, impunînd o interpretare dominantă evenimentelor din Ucraina, în detrimentul unor lecturi alternative. Din observatori altădată echidistanţi, aceşti jurnalişti şi comentatori au devenit brusc participanţi ai conflictului. De cealaltă parte, cel puţin o jumătate din populaţie se informează (exclusiv) din presa rusească[2], care propune o înţelegere puternic influenţată de discursul oficial de la Kremlin (antieuropean, antiamerican şi puternic orientat împotriva noii conduceri de la Kiev)[3]. În asemenea condiţii, o cale de mijloc între aceste două intepretări pare greu de imaginat, fiind blamată din oficiu de ambele tabere. O derogare, fie şi provizorie, de la normele profesionale ale jurnalismului şi analizei politice este considerată normală în timpuri de criză: à la guerre comme à la guerre, cum se spune. Astfel, aceşti jurnalişti şi analişti nu îşi mai propun să informeze şi să analizeze evenimentele într-un mod cît mai nepărtinitor cu putinţă, ci să pregătească publicul lor ţintă pentru a deveni la rîndul său actor implicat în desfăşurarea evenimentelor.

Îmi amintesc dezamăgirea celor mai mulţi abonaţi pe facebook (la postările cărora am avut acces) şi analişti politici faţă de penalizările prea moi, în percepţia lor, pe care vestul (EU şi SUA) le aplica Rusiei în urma intervenţiei sale în Crimeea şi a anexării de facto a regiunii. Cei mai mulţi îşi doreau o Rusie pedepsită, umilită, pusă la punct. Reacţia prudentă a vestului faţă de tensiunile din sud-estul Ucrainei a fost interpretată ca o lipsă de curaj, dacă nu chiar o îngenunchere a occidentului în faţa Rusiei şi orice aluzie de acţiune cu caracter militar a NATO în regiune era privită cu infinită speranţă. În acest context de potenţial război, argumentul cel mai puternic părea că are cea mai multă dreptate. Declaraţia cea mai războinică era creditată din oficiu cu cea mai multă carismă. Nimeni nu părea să se preocupe în mod real – cum se putea, în asemenea momente de înaltă tensiune? – de consecinţele declanşării unui eventual conflict militar care să angajeze ţările NATO şi Rusia. Slăbiciunea militară a Ucrainei, şi cu atît mai mult a R. Moldova, nu i-a predispus pe aceşti observatori implicaţi să caute soluţii paşnice sau să analizeze factorii interni (din interiorul Ucrainei şi RM) care au dat mînă liberă expansionismului rusesc. Nu i-a făcut să caute resurse interne de consolidare a societăţii ucrainene (şi moldoveneşti) pentru a preveni expansiunea Rusiei din contul unor regiuni populate cu cetăţeni ucraineni (şi moldoveni) neloiali propriului stat şi care sînt gata să aştepte tancurile ruseşti cu flori şi steaguri.

Echidistanţa ca angajament

Dominarea spaţiului mediatic de la Chişinău şi de la Kiev de argumente de forţă (favorabile rezolvării crizei din regiune prin constrîngeri militare sau cel puţin economice asupra Rusiei) s-a produs în detrimentul căutării unor soluţionări paşnice şi pe termen mediu şi lung a crizei profunde pe care Maidanul şi tensiunile din sud-estul Ucrainei le-a scos la suprafaţă din interiorul societăţii şi statului ucrainean (şi, implicit, şi din societatea şi statul moldovean). În aceste condiţii de polarizare a opiniei publice, orice tentativă de analiză moderată şi echidistantă a situaţiei din Ucraina (şi Moldova) poate trece drept un act de „trădare” sau „diversiune”.

A te face că plouă într-o situaţie de criză (de exemplu cînd propria ţară este sau poate fi invadată de o ţară terţă) este o atitudine care denotă iresponsabilitate, colaboraţionism sau simpatie cu forţa ocupantă. Dar angajarea jurnaliştilor, comentatorilor politici şi formatorilor de opinie în luptă ideologică, fie şi de partea „cea dreaptă”, ar priva cetăţenii de o informare şi analiză lucidă şi imparţială, singura care ar putea fundamenta un comportament conştient, asumat şi prin urmare găsirea unor soluţii cu adevărat eficiente, valabile în imediat şi pe termen lung; nişte soluţii care ar lua în consideraţie şi eventualitatea că chiar şi „victimele” ar putea (sau ar fi putut) greşi.

Atunci cînd cei care sînt chemaţi, prin etica profesiei lor să păstreze imparţialitatea şi echidistanţa, se dedau cu bună ştiinţă sau în virtutea emoţiilor la o derogare de la aceste norme deontologice, respectarea acestor principii etice devine cea mai corectă – deşi cea mai puţin comodă – formă de angajament.


[1] Conferinţa „Exploring Borderlands / Исследуя пограничье”, Vilnius, 10-11 aprilie 2014, organizat de European Humanities University, Center for Advanced Studies and Education.

[2] Conform sondajului comandat de Institutul de Politici Publice, Chişinău, din noiembrie 2013 (http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&id=666&idc=156), mai mult de jumătate din populaţia RM urmăreşte în primul ştirile la posturi TV ruseşti, considerîndu-le cele mai obiective.

[3] Conform sondajului IPP din aprilie 2014, „decizia de includere a Crimeii în componența Federației Ruse a fost o voință liber exprimată a populației” pentru 50% din respondenţi, iar 26% consideră că „este justificată intervenția militară a Rusiei în Crimeea”: http://ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=681&parent=0.


Imagine: ziarulnational.md

(Acest text a mai fost publicat pe www.platzforma.md)

Niciun comentariu: