miercuri, 25 decembrie 2013

„Chişinău, din zori pînă la apus”, un film de văzut despre oraşul invizibil

Fotografie de la premiera filmului la cinematograful Odeon, Chişinău

Am avut o mare satisfacţie să privesc (este exact cuvîntul) filmul „Chişinău, din zori pînă la apus” („Chişinău, from dawn to dusk”), proiectat la cinematograful Odeon în seara de sîmbătă. Filmul a fost realizat de un grup de studenţi la regie film de la Academia de Arte din Chişinău, sub coordonarea unei echipe de profesori şi cunoscuţi realizatori de film documentar (Mirosław Dembiński şi Maciej Drygas) de la Şcoala de film din Łódź, Polonia, în cadrul proiectului „The World from dawn till dusk”. Acest proiect îşi propune să reprezinte viaţa unui oraş, ca personaj „total”, pe parcursul unei zile, „din zori pînă la apus”. Titlul proiectului sugerează totodată  o reprezentare cuprinzătoare a lumii de la un capăt la altul, de la răsărit spre apus; proiectul a reuşit să producă pînă acum filme documentare în, cu şi despre şase capitale ale lumii: Minsk, Kiev, Moscova, Beijing, Tokyo şi Chişinău (primele cinci filme fiind proiectate la Chişinău în cadrul festivalului „Cronograf” din mai-iunie 2013). Filmările şi montajul filmului de la Chişinău au fost pregătite de un workshop ţinut de profesorii de la Łódź, în care studenţii au fost învăţaţi printre altele cum să-şi poziţioneze camera pentru a observa, fără a provoca şi a interveni.

Filmul impresionează de la primul cadru pînă la ultimul prin autenticul imaginilor, scenelor, personajelor. Acestea nu sînt alese pentru a forma o reprezentare neapărat mirifică, „pozitivă”, turistică a Chişinăului, ci pentru a-i suprinde viaţa unei zile obişnuite pentru mulţi dintre orăşenii „obişnuiţi”, cu banalul, comicul, sublimul şi tristeţea inerente şi adesea involuntare ale acestor scene din viaţă ale oraşului.
O vînzătoare dintr-un chioşc alimentar îi mărturiseşte unei cumpărătoare din cartier că se lucrează greu în străinătate şi nici măcar nu eşti bine plătit, dar tot e mai bine decît să stai aici cu un salariu de mizerie într-un haos permanent, la care cumpărătoarea dă din cap afirmativ, exprimîndu-şi totuşi rezerva că dacă ar pleca toţi, cine ar mai rămîne...? Doi studenţi la actorie într-o dimineaţă din traiul lor la mansardă, scenă în care la un moment dat nu îţi mai dai bine seama cînd aceştia joacă şi cînd îşi trăiesc viaţa... O taxatoare din troleibuz care îşi povesteşte bucuriile şi necazurile (mereu aceleaşi) cîte vreunui călător arătat mai deschis spre comunicare. Muncitorii de la o carieră de piatră care muncesc, se hrănesc şi se spală în tăcere, cu mişcări ritmice, acompaniate de zgomotul sacadat şi uneori convulsiv al maşinei şi al tusei lor. Nişte persoane care locuiesc într-o vagonetă la marginea oraşului, care îşi fac igiena în canalul din preajmă şi apoi îşi gătesc şi mănîncă ca la un picnic cu foc, în jurul căruia unul dintre ei povesteşte o pildă creştină despre iubirea aproapelui. Oameni suferinzi făcînd coadă la cabinetul unui medic oncolog pentru a-şi afla diagnosticul şi cît le mai rămîne de vieţuit. Nişte dansatoare de balet care îşi întind unduios corpurile, sfidînd parcă boala şi necazul din scena precedentă. O mamă (singuratică) cu cinci copii ghiduşi pe care îi culcă de-a picioarele în două paturi într-o cameră scundă. Atunci cînd se stinge lumina în camera copiilor, urmărim scene de familie la geamurile luminate ale unui bloc de vizavi, cu o plăcere complice a unor spectatori voyeuri...

Ne trăim vieţile lunecînd prin oraş de acasă la lucru şi invers, pe anumite canale săpate în timp, din care abia de mai vedem viaţa din jur şi oamenii de alături, fiecare cu grijile şi poveştile sale, vesele şi triste. Unele cadre pe care ni le arată filmul (cum e scena din troleibuz) par rupte din cotidianul brut al oraşului şi la îndemîna oricui, dar care totuşi nu încetează să ne suprindă, printr-un efect de ostranenie faţă de un cotidian rămas altminteri invizibil, tocmai pentru că îl considerăm prea familiar. Alte scene (cum e cea din cariera de piatră) ne descoperă un oraş subteran, rămas şi el nevăzut, fiind inaccesibil locuitorilor „de deasupra”, într-o topică deasupra/ dedesubt care simbolizează o stratificare pe caste între care comunicarea pare imposibilă.

Filmul „Chişinău, din zori pînă la apus”  ne arată nişte feţe ale oraşului, în care ne regăsim cu o anumită greutate, pentru că trecem pe lîngă ele fără să le vedem. În acest sens, filmul le restituie chişinăuenilor oraşul în care locuiesc, fără să-l cunoască.

miercuri, 18 decembrie 2013

Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova

Foto: Dorin Goian

Eram cu un profesor american de asistenţă socială (W. David Harrison) în vizită la o parohie catolică din comuna Stăuceni, municipiul Chişinău, care administrează două centre de asistenţă socială din comunitate: un centru de asistenţă medico-socială pentru persoane vulnerabile (bătrîni singuratici, persoane cu dizabilităţi) şi un Cămin de noapte pentru persoane fără adăpost. Pe parcursul convorbirii profesorului cu preotul, la care eu asistam de o parte mai degrabă în calitate de martor, preotul a repetat în cîteva rînduri că „societatea moldovenească e o societate bolnavă”. De ce? Pentru că atunci cînd au fost create aceste două centre, au obţinut susţinere din surse private şi publice germane: de la asociaţia catolică Caritas, de la donatori privaţi germani şi chiar de la guvernul RFG, dar nici cea mai măruntă contribuţie, în bani sau natură, din partea guvernului moldovean sau a municipalităţii. Şi comunitatea locală din satul Stăuceni a rămas mută la campania de colectare de fonduri lansată de parohie cu această ocazie. Poate nu are lumea de unde? Există săraci şi la Stăuceni, numai că, în jurul bisericii şi tot aşa kilometri în deal şi la vale, cît cuprinzi cu ochiul, vezi numai case şi vile mari, cu două, trei etaje şi cu maşini sclipitoare la porţi. Mai mult chiar, cînd au auzit localnicii că se va deschide un cămin pentru persoane fără adăpost, oamenii s-au electrizat şi s-au mobilizat pentru… a împiedica construirea căminului. La fel, cînd în 2003 urma să se deschidă Centrul pentru persoane fără adăpost din Chişinău, vecinii s-au împotrivit cu hotărîre, iar centrul a putut fi deschis doar după negocieri şi medieri intense cu vecinii nemulţumiţi.[1] Un caz similar a avut loc în 2011, cînd vecinătatea dintr-un cartier din Chişinău a colectat semnături împotriva deschiderii unui centru pentru copii cu dizabilităţi. Tot aşa, în 2012, vecinii unui cartier din Bălţi au protestat împotriva deschiderii unui Centru de îngrijire medicală pentru persoane infectate HIV/SIDA…[2]

Avem oare într-adevăr o societate bolnavă? Cu această întrebare sunîndu-mi persistent în urechi cu vocea preotului catolic am mers cîteva zile în şir. Pînă la urmă am hotărît să încerc a răspunde la această interogare care sună mai mult a întrebare retorică. În acest articol, voi încerca să mă dezmeticesc dacă şi din ce motive comunităţile locale nu participă sau participă nesemnificativ în Republica Moldova la crearea şi întreţinerea centrelor de îngrijire şi asistenţă socială pentru persoane vulnerabile.

După o scrutare a terenului, am găsit la această chestiune, pe de o parte o explicare mai degrabă locală, ce ţine de gestiunea ONG-urilor şi, pe de altă parte, o înţelegere globală, de ordin social a chestiunii.



Un sector asociativ vulnerabil

Cîţiva experţi au analizat în ultimii ani problema finanţării ONG-urilor din Republica Moldova. Aceste studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare a ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor[3].

O altă problemă cu care se confruntă sectorul asociativ din Moldova este slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor.[4]

La prima vedere, în Republica Moldova există un număr mare de ONG: 8200 în 2012. Judecînd după numărul de ONG la 1000 de locuitori, sectorul asociativ din Republica Moldova este ceva mai puternic decît în Ucraina şi Rusia (1,9 ONG/ 1000 locuitori în RM; 1,6/1000 în Rusia şi 1,2/1000 în Ucraina), dar este mult mai slab decît în ţările vecine din Balcanii de vest şi Europa centrală (România: 2,9, Macedonia: 5,6, Ungaria: 6,6, Croaţia: 9,6). Dar şi aceste cifre privind numărul şi proporţia ONG în RM trebuiesc relativizate, întrucît 65% dintre toate ONG din RM activează în municipiul Chişinău şi doar 25% pot fi considerate active, cu iniţiative şi proiecte la zi.

În plus, organizaţiile neguvernamentale (de toate profilurile) nu se bucură de o încredere foarte mare în societatea noastră. Conform Barometrului de Opinie Publică din noiembrie 2013, doar 21.6% au încredere în ONG-uri, în timp ce 53% nu au încredere în organizaţiile de acest fel[5]. Încrederea socială scăzută faţă de ONG ar putea să se datoreze, potrivit unor studii, transparenţei reduse în administrare şi finanţare la un număr mare dintre aceste organizaţii.[6] Această încredere scăzută nu caracterizează în mod exclusiv sectorul neguvernamental. În societatea noastră, majoritatea instituţiilor publice şi neguvernamentale, cu excepţia Bisericii, suferă, cel puţin pe parcursul ultimilor 15 ani (de cînd se fac sondaje de opinie fiabile), de un deficit important de încredere socială. Unii experţi explică această rată scăzută de încredere din partea populaţiei civile printr-o slabă cunoaştere a activităţii acestor organizaţii. Totuşi, în 2012 activitatea ONG-urilor a devenit mai vizibilă (prin diferite instrumente media, dar şi prin campanii, tîrguri, cluburi de presă organizate de ONG etc.). Încrederea rămîne totuşi scăzută, conform ultimului BOP, şi din motivul creşterii exigenţei şi aşteptărilor populaţiei faţă de activităţile ONG.[7]

Vulnerabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale (prin dependenţa de granturi străine) îşi găseşte în mare măsură explicaţia în cadrul juridic şi legislativ, cel puţin pînă recent nefavorabil durabilităţii financiare a ONG-urilor prin finanţare publică[8], donaţii private şi venit în baza serviciilor prestate.

În urma acţiunilor promovate de Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în R. Moldova – 2009-2011, au fost adoptate unele modificări legislative: „Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la voluntariat, astfel iniţiind edificarea unui cadru favorabil pentru desfăşurarea activităţilor de voluntariat. A fost adoptată Legea cu privire la serviciile sociale care recunoaşte asociaţiile obşteşti drept prestator de servicii sociale. A fost lansat Programul de granturi pentru OSC de tineret şi a fost elaborat cadrului legal respectiv. De asemenea, au fost elaborate indicaţii metodologice cu privire la particularităţile contabilităţii în organizaţiile necomerciale.”[9] Totuşi, încă multe modificări legislative urmează a fi adoptate de parlament şi o serie de acţiuni se cer a fi întreprinse. Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova (SDSC) – 2012-2015, iniţiată de Consiliul ONG (un organ umbrelă de ONG-uri), cu participarea Parlamentului RM, cu susţinerea USAID şi FHI360, au elaborat un plan de acţiuni care urmează a fi adoptate şi realizate de către Parlament şi Guvern, cu implicarea Consiliului ONG. Preluînd experienţa ţărilor din regiune şi din democraţiile afirmate în consolidarea sectorului asociativ, SDCV 2012-2015 promovează instituirea unui climat favorabil prin punerea în aplicare de către Parlament şi Guvern a trei seturi de mecanisme pentru asigurarea viabilităţii financiare ale OSC: 1) Finanţarea publică directă şi indirectă, prin facilităţi/ scutiri fiscale, granturi, subsidii bugetare, granturi pentru anumite scopuri de utilitate publică, contracte pentru prestarea unor servicii sociale; 2) filantropia privată, încurajată prin facilităţi fiscale pentru donatori, inclusiv prin deducerea donaţiilor, direcţionarea unui procent din impozitul contribuabililor şi 3) generarea de venit, prin instituirea unui mediu favorabil pentru desfăşurarea activităţilor economice, facilitarea fiscală a activităţilor de antreprenoriat social[10].

Există totuşi şi o parte de responsabilitate a ONG-urilor de această durabilitate financiară limitată. Din unele studii[11] şi discuţii pe care le-am purtat cu nişte manageri şi angajaţi ai unor ONG cu profil social, dar şi cu unii experţi în domeniul administrării sectorului neguvernamental[12], organizaţiile non-profit din RM au rareori strategii eficiente de colectare de fonduri (fundraising) pe lîngă societate, comunităţile locale şi a agenţilor economici. În plus, cei mai mulţi administratori de ONG percep această sarcină ca fiind în primul rînd aproape inutilă, din motivul că ar aduce venituri nesemnificative, şi, în al doilea rînd, umilitoare. Solicicitarea granturilor de la insituţiile finanţatoare internaţionale rămîne pînă la urmă o procedură destul de complicată de obţinere de finanţare, dar mereu la îndemînă şi cu şanse de reuşită verificate.



O problemă de „mentalitate” şi/sau de „capital social”?


Unii angajaţi şi lideri de ONG cu profil social cu care am discutat, au raportat de asemenea obstacole de „mentalitate” şi lipsa unei „culturi a dăruirii” („culture of giving”) care împiedică populaţia civilă să susţină, cu mijloace şi eforturi proprii, aceste organizaţii în acţiuni de interes social (de ex. asistenţa şi îngrijirea unor grupuri de persoane vulnerabile). Această ipoteză trebuie luată în calcul, mai ales că există multe cazuri documentate (a se vedea introducerea acestui text) în care reprezentanţii unor comunităţi locale s-au opus deschiderii unor centre de asistenţă socială pentru persoane vulnerabile în vecinătatea locuinţei lor.

Cum se întîmplă că într-o societate ca a noastră în care aproape toată lumea e legată prin relaţii de rudenie şi prietenie, relaţii informale la care oamenii recurg pe larg cînd ajung la ananghie în virtutea unui soi de solidaritate aproape natural „de clan”, să fie atît de nepăsătoare şi uneori ostilă faţă de activităţile promovate de ONG-urile de asistenţă socială?

Potrivit unor teoreticieni anglosaxoni ai „capitalului social” (în primul rînd R. Putnam şi D. Narayan)[13], solidarităţile tradiţionale, de tip „bonding” (stabilite între rude, prieteni, cumetri etc.) ar favoriza acapararea relaţiilor de putere în defavoarea instituţiilor statului şi ale societăţii civile. Din această perspectivă teoretică, în societăţile în care relaţiile sociale de tip „bonding” sînt dominante, structurile asociative şi statul de drept sînt slabe, iar oamenii sînt centraţi pe o logică de supravieţuire sau de înavuţire, cel mai des fără să ţină cont de interesul comunităţii în ansamblu. Acest tip de solidaritate, înrădăcinat în ţările din „sud” ca Italia sau Grecia (şi, desigur, Moldova) are funcţia de a compensa lipsa de încredere în instituţii şi organizaţii publice şi neguvernamentale, percepute ca anonime şi manifestînd un interes individual ascuns.[14] Totodată, relaţiile de solidaritate de tip „bonding” întreţin cercul vicios al unei dezvoltări sociale anemice, dublate de o creştere economică de subzistenţă (D. Narayan). Dimpotrivă, în societăţile moderne şi democratice, în care relaţiile dintre oameni sînt construite „pe orizontală”, în baza unui set de valori împărtăşite (pe primul loc încrederea) şi „reciprocitatea normelor”, sectorul asociativ este unul puternic, capabil să mobilizeze grupuri de oameni (altminteri necunoscuţi personal între ei) în vederea atingerii unor obiective de interes comun. Comunităţile construite pe relaţii de tip „bridging” dezvoltă structuri asociative solide, favorizînd la rîndul lor o dezvoltare a schimbului şi a întreprinderilor economice şi, astfel, o creştere generalizată a bunăstării.

Din acest punct de vedere, societatea noastră se clădeşte în mare parte pe solidarităţi tradiţionale, „pe verticală”, în detrimentul relaţiilor mediate de structuri asociative şi de instituţiile statului. Gradul de încredere între cetăţeni şi între aceştia şi instituţiile statului şi ale societăţii civile sînt preponderent negative, iar oamenii se bizuie în mare măsură pe capacităţile proprii şi pe relaţiile personale pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi satisface anumite nevoi (în general bazice: materiale sau de protecţie). Orice iniţiativă orientată spre un interes altruist sau colectiv este în general privită cu suspiciune sau cinism. Oamenii sînt axaţi pe atingerea sau păstrarea interesului propriu sau al mediului de origine, fiind vigilenţi faţă de iniţiativele venite dinspre structurile asociative (ca şi cele ale oricăror grupuri „străine”), percepute ca o potenţială ameninţare la adresa integrităţii grupului de apartenenţă.

Ne regăsim ca în oglindă în această reprezentare a „societăţii ne-civile”, puternic integrată în interiorul grupurilor primare, dar segregată în spaţiul comun, cel format între grupurile şi grupusculele de tot felul. Societatea moldoveană seamănă surprinzător de tare cu un bloc de locuit post-sovietic, atît de tipic astăzi, în care apartamentele sînt întreţinute cu grijă şi păzite cu gelozie, iar scara, liftul şi intrarea în bloc rămîn abandonate întunericului şi nepăsării generale.

Teoriile capitalului social îi pot ajuta pe nişte decidenţi binevoitori să formuleze politici care să favorizeze coeziunea, solidaritatea şi participarea în sînul unei societăţi, prin informare şi formarea unor norme şi valori favorabile acestor deziderate şi prin investiţii în capacităţile organizaţionale ale indivizilor, în primul rînd ale celor deprivaţi de resurse. Dar aceste teorii ale capitalului social nu ne explică de ce unele societăţi (cele „sudice”/ „estice”) şi grupuri evoluează sau persistă în forme anomice de sociabilitate şi sărăcie, pe cînd alte societăţi (cele „nordice”/ „occidentale”) şi grupuri înfloresc în structuri asociative puternice şi sisteme prospere de producţie şi comerţ.

În răspăr cu aceste teorii ale „capitalului social”, sociologul francez Pierre Bourdieu defineşte şi teoretizeazăcapitalul social (caracterizat prin relaţiile de apartenenţă şi recunoaştere în sînul unui grup social), în legătură de interdependenţă cu capitalul economic (măsurat în funcţie de nivelul de bunăstare şi prin capacitatea de producere şi reproducere a bunăstării), capitalul cultural (determinat prin nivelul de educaţie şi de familiaritate cu un anumit tip de cultură – în sensul său dublu de „bun cultural” şi „stil de viaţă”) şi capitalul simbolic (care, prin anumite coduri culturale, limbaj şi ritualuri practicate în interiorul unor grupuri, legitimează posesia unor capitaluri sociale, economice şi culturale inegale, mascînd raportul de putere – arbitrar – prin care această inegalitate este instituită)[15]. În scrierile sale tîrzii, Bourdieu denunţă miturile „revoluţiei” neo-liberale ale lucrului voluntar şi flexibil (altfel zis ale lucrului pe timp de noapte, în week-end, oricînd şi oriunde – visul nemărturisit al oricărui angajator), prezentate ca manifestări ale progresului şi ale modernităţii, în numele participării şi libertăţii economice.

În acest model de înţelegere a „capitalului social” (ca un cîmp de lupte simbolice), sîntem departe de „capitalul social” în înţelegerea pacifică a lui Putnam, bazată pe încredere, comunitatea valorilor şi pe „reciprocitatea normelor”. Bourdieu în schimb este sensibil la formele de inegalitate pe care societatea modernă, „civilizată”, le instituie şi le maschează. Iar societatea civilă, în speţă sectorul asociativ cu profil social, reprezintă unul din aceste domenii în care raporturile de putere se traduc adeseori prin manifestări sociale aparent dezinteresate, bazate pe valori de voluntariat şi solidaritate, dar care nu fac decît să perpezueze multiple forme de inegalităţi şi opresiune. Din această perspectivă, organizaţiile sociale care îşi propun să ajute persoanele vulnerabile se limitează în general la menţinerea lor pe „linia de plutire” (adică în viaţă), rareori punînd în cauză mecanismul social şi economic care generază şi reproduce marginalizare şi excluziune.

Probabil că adevărul despre „capitalul social” se află undeva la mijloc între viziunea romantică a lui Putnam şi înţelegerea conflictuală a lui Bourdieu. Ambele teorii pot fi însă utile, folosite complementar şi cu discernămînt, căci avem nevoie de încredere şi de „reciprocitate a normelor”, rămînînd vigilenţi asupra relaţiilor arbitrare de putere pe care aceste norme şi valori le pot ascunde, iar formele de ajutor şi solidaritate umană trebuiesc încurajate, odată cu un dram de reflexivitate şi spirit critic prin care să denunţăm condiţiile sociale care produc vulnerabilitate.



În loc de concluzie

Întorcîndu-ne la întrebarea de la începutul acestui text, referitoare la starea de sănătate a societăţii noastre, vom încerca să formulăm, în lumina ideilor şi datelor înşiruite mai sus, nişte elemente de explicaţie şi chiar anumite recomandări adresate reprezentanţilor sectorului neguvernamental, mai cu seamă celor din sfera socială.

Societatea moldovenească se află încă într-o criză profundă, caracterizată printr-o comunitate răzleţită, printr-o încredere socială scăzută şi printr-o capacitate civică slabă. Dar această stare nu este una definitorie şi nici permanentă. Ea are o istorie recentă (a tranziţiei post-sovietice, marcată de o explozie necontrolată a libertăţilor individuale şi a relaţiilor de putere, acaparate de grupuri de interese, care continuă să-şi dispute şi astăzi zonele de influenţă şi dominaţie) şi o istorie lungă (cea sovietică, precededată de administraţia românească şi cea ţaristă) ale căror efecte durabile asupra „mentalităţilor”, a raporturilor de forţe şi de solidaritate din sînul populaţiei din Republica Moldova (sau ce a a mai rămas din ea) încă urmează a fi studiate.

Pentru a încuraja participarea comunităţilor locale la activităţile de voluntariat şi ajutor social, organizaţiile neguvernamentale trebuie să-şi depăşească sentimentul (aristocratic) de umilire, elaborînd şi promovînd strategii inteligente şi oneste de colectare de fonduri din rîndurile populaţiei şi ale agenţilor economici. Această acţiune în aparenţă administrativă (de diversificare a surselor de finanţare) ar contribui în acelaşi timp la consolidarea comunităţilor şi la durabilitatea sectorului asociativ, cultivînd totodată valori sociale pozitive de solidaritate, empatie şi încredere. De cealaltă parte, statul va avea grijă să instituie un cadru juridico-legal care să favorizeze formarea şi dezvoltarea structurilor asociative, participarea populaţiei în acte de voluntariat şi filantropie şi să promoveze un model de coeziune socială, bazat pe echitate şi incluziune.

________________________________________________________________________________




[1] Din mărturia directorului Centrului de găzduire şi orientare pentru persoane fără adăpost din or. Chişinău, Iurie Ursu.

[2] E un fenomen întîlnit şi în Occidentul „sănătos”, numit „not in my backyard” (NIMBY) sau în franceză „pas dans ma cour”, cu referire la reacţiile de rezistenţă din partea unor locatari la proiecte de dezvoltare de interes public (inclusiv şi deschiderea unor centre pentru persoane vulnerabile) promovate de primărie, guvern sau instituţii private în vecinătatea locuinţelor lor. Pentru mai multe informaţii despre acest fenomen, cf.:http://en.wikipedia.org/wiki/NIMBY. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru această remarcă.

[3] USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10.

[4] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. Despre acest aspect vom discuta într-un alt articol pe platzforma.md.

[5] Mai exact: „nu prea am încredere”: 25,7%, 27,3% – „nu am deloc încredere”, 20,2% – „am oarecare încredere”, 1,4% – „am foarte multă încredere”. Cf. Institutul de Politici Publice, „Barometrul de Opinie Publică” (BOP), sondaj efectuat de „CBS Axa”, noiembrie 2013. Acest coeficient de încredere este în uşoară scădere faţă de sondajele din 2010 (30% – încredere pozitivă şi 40,2% – încredere negativă), dar în foarte slabă creştere faţă de 2008 (20,4% – încredere pozitivă şi 52% – încredere negativă).

[6] Astfel, potrivit unui studiu despre transperenţa şi finanţarea ONG din 2012, “(…) Circa 57 % din organizaţiile neguvernamentale participante la studiu au solicitat confidenţialitatea informaţiilor prezentate (…), fapt garantat de către OCT Caraseni [autor]. (…) este parţial inexplicabilă această solicitare cu atît mai mult cu cît a fost înaintată inclusiv de organizaţii care în textul formularului de studiu au specificat că ONG este transparentă şi toate informaţiile despre ONG sînt fie publice fie disponibile la solicitare”. Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, Beneficiar: Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a Organizaţiilor Neguvernamentale din Moldova „CONTACT”, decembrie 2011.

[7] „Indexul sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile din Republica Moldova – 2012”, iunie 2013, p. 8.

[8] În şedinţa Cabinetului de Miniştri din 27/11/2013, la care s-a discutat proiectul de buget pentru 2014, proiectul direcţionării celor 2% din impozitul pe venit în folosul unei ONG a fost respins. Consiliul Naţional pentru Participare (organ creat la iniţiativa Guvernului Republicii Moldova în calitate de organ consultativ, din 19.01.2010) au dat în judecată Guvernul RM pentru netransparenţă la discutarea şi adoptarea proiectuluide buget pentru 2014. A se vedea Antoniţa Fonari, „Membri ai CNP au acționat Guvernul în judecată pentru netransparență!”, postare pe blogul A. Fonari pe 27 noiembrie 2013.

[9] SDCV 2012-2015, 2012, p. 6.

[10] SDCV 2012-2015, 2012, p. 10; Nicolae Procopie, Doina Crăciun, „Raport de monitorizare a implementării Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 -2015, perioada de monitorizare”, Perioada de monitotrizare: 2012 – octombrie 2013, Chişinău 2013 (document nepublicat, oferit spre consultare cu bunăvoinţa Consiliului ONG).

[11] Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, 2011.

[12] Am făcut interviuri pe viu şi prin email cu directorii a două organizaţii de asistenţă socială şi una de apărare a drepturilor omului, ambele din Chişinău; la fel, am avut discuţii cu o angajată a unei organizaţii de asistenţă socială (a copiilor orfani dintr-un sat din municipiul Chişinău), cu administratoarea Căminului pentru persoane fără adăpost dintr-o suburbie a mun. Chişinău şi cu o coordonatoare de proiect a reprezentanţei unei ONG internaţionale în Moldova de protecţie a copiilor cu dizabilităţi. Totodată, am avut convorbiri cu doi experţi în sectorul asociativ din RM: Gheorghe Caraseni şi Antoniţa Fonari.

[13] Robert D. Putnam, “Bowling alone: America’s declining social capital”, Journal of Democracy, Vol. 6 (1995) 1, 64-78; Robert D. Putnam, Making democracy work. Civic traditions in modern Italy, Princeton, Princeton University Press, 1993; D. Narayan, Bonds and Bridges. Social Capital and Poverty, PREM, World Bank, 1999.

[14] A se vedea Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prospertity, New York, Free Papers Paperback, 1995. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru sugestie.

[15] Pierre Bourdieu, La distinction – critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979; Pierre Bourdieu, “Le capital social”, in Actes de la Recherche en Sciences Sociales, 31 (1980), 2-3; Pierre Bourdieu et al, La Misère du monde, Paris, Seuil, 1993; Pierre Bourdieu, « L’essence du néolibéralisme », Le Monde diplomatique, mars 1998; Pierre Bourdieu, „Le mythe de la « mondialisation » et l’État social européen”, Intervention à la Confédération générale des travailleurs grecs, (GSEE) à Athènes, en octobre 1996. In « Contre-Feux », 1998:http://sitecon.free.fr/bourdieu.htm#Le mythe de la “mondialisation”; Martti Siisiäinen, „Two Concepts of Social Capital: Bourdieu vs. Putnam”, Department of Social Sciences and Philosophy, University of Jyväskylä (articol nepublicat).

(publicat pe www.platzforma.md)

Noua protipendadă politică la nunta marelui Vameş

imagine: protv.md

Un post local de televiziune a dat un reportaj despre nunta unei personalități publice cu o mai tînără femeie de afaceri. Știrea mi-a produs sentimente tulburi şi întunecate.

Aş fi urmărit-o cu uşurătate, ca pe o ştire mondenă oarecare printre atîtea altele care condimentează foiletonul veştilor cotidiene. O nuntă la care au defilat rochii şi maşini de lux, alaiul de vedete autohtone şi din străinătăţi învecinate, parada de persoane publice şi biznesmani prosperi din partea locului… Un eveniment monden deci, cu o uşoară tensiune de suspans, căci presei nu i s-a permis să pătrundă în interior, intedicţie de natură să inflameze şi mai abitir imaginaţia publicului, decît să o contenească. Aş fi trecut-o cu vederea şi de data asta, în ciuda curiozităţii insistente a presei faţă de acest gen de evenimente, dacă mirele nu ar fi fost un înalt funcţionar de stat, şeful Serviciului Vamal din RM, Tudor Baliţchi, iar invitaţii de seamă nu ar fost fi alți mari demnitari publici: primul ministru Iurie Leancă, ministrul finanţelor Anatol Arapu, deputaţi cunoscuţi şi şefi de comisii parlamentare, directorul companiei Apă-Canal Constantin Becciev, amestecaţi laolaltă printre milionari locali din tagma lui Ilan Shor.

Reportajul cu pricina oferă amănunte interesante şi despre relaţiile de rudenie ale nuntaşilor: miri, nănaşi, părinţi şi cuscri, fini şi alţi invitaţi de onoare, cu toţii demnitari publici şi oameni cu stare. Un eveniment de familie deci, care, la moldoveni ca şi la alte popoare, au un rol important în formarea şi sudarea comunităţilor.

Ştirea mi-a lăsat totuşi un sentiment greoi de suprarealitate, pe care şi acum încerc să-l discern şi să-l înţeleg. De fapt, m-a deconcertat familiaritatea promiscuă în care îşi dădeau ghes politicieni de vîrf, funcţionari publici, oameni bogaţi şi vedete de top, într-un cadru sclipitor de mondenitate de lux. Nu e deloc neglijabil nici faptul că strada a fost barată de poliţie vreme de o oră în perioada sosirii invitaţilor. I se permite lui Jupiter, dar nu şi boilor de rînd, cum ar veni. Iată un „detaliu” care spune multe despre relaţia de putere – deseori arbitrară – între guvernanţi şi cetăţeni.

M-a mirat de asemenea această „festivitate de familie” a şefului Vămii, ţinută cu fast, la doar cîteva săptămîni după consumarea scandalului de corupţie de la Vama Leuşeni, în care mai mulţi vameşi ar fi fost prinşi „în flagrant”. Te-ai fi aşteptat ca în urma unui astfel de eveniment, şeful Vamei să vină cu explicaţii şi să-şi facă public mea culpa, dacă nu chiar să-şi dea onorabil demisia. Dar nu… Geaba aşteptăm. Persoane avizate şi foşti angajaţi ai acestei instituţii au îndrăznit chiar să afirme că vameşii arestaţi (şi apoi eliberaţi, după cum pare) în acel „flagrant” de pomină au fost nişte piese mai degrabă mărunte pe o tablă de şah în care marele figuri ale corupţiei de la Vama RM au rămas „în rocadă”, în vreme ce atenţia publică era captată de „scandalul” cu cele cîteva mii de euro ascunse în paravanul oficiului vamal. Între timp cazurile de trafic ilegal cu ţigări şi alte produse în proporţii mari se înmulţesc. Iar pentru toate aceste ilegalităţi nu a fost judecat decît un… şofer. Baliţchi mai are şi simţul umorului, întrucît a declarat în declaraţia de venit pentru 2010 şi 2011 că deţine un imobil în Chişinău, estimat la 1500 de lei şi un lot pomicol în Vadul lui Vodă, estimat la 1239 de lei (sic). Alte surse (provenite de la Camera Înregistrării de Stat) arată însă că, pe lîngă salariul său de şef al Vămii, Baliţchi deţinea dividente din anumite unităţi comerciale (activitate de altfel interzisă pentru un funcţionar la vamă (cf. alin. (2) al art. 6 al Legii serviciului în organele vamale).

Aşa-zisul scandal de corupţie de la Vamă şi nunta şefului Serviciului vamal din RM au în comun nu doar instituţia amintită de ambele evenimente. Atît nunta înaltului funcţionar, cît şi „flagrantul” de la Vamă au fost, cu sau fără vrerea actorilor implicaţi, nişte spectacole mediatice, care ne ascund mai mult decît ne arată. „Flagrantul” de la vamă a urmărit să ne asigure, pe noi cetăţenii şi pe observatorii europeni, că „lupta cu corupţia” e în toi, să nu ne facem griji, şi că aşa le vor veni de hac şi altor funcţionari publici necinstiţi. De cealaltă parte, spectacolul nunţii ne-a introdus (e drept, nu pînă la capăt), într-o atmosferă de familie, cu miri, naşi, cumetri (ca la moldoveni, de…), ambalată în fastul strălucitor al unui eveniment glamouros, spectacol care face deliciul publicului pe ultimile cinci minute ale jurnalului TV. Luate însă împreună, aceste spectacole mediatice ne aruncă în faţă lipsa de onestitate – unii poate nu se aşteaptă la o asemenea virtute de la nişte „bieţi actori” politici –, şi mai cu seamă inconsecvenţa şi lipsa de profesionalism a clasei noastre politice, prinsă în flagrant delict de ipocrizie şi de incapacitate de a lupta efectiv şi eficient cu corupţia.

Nu ne facem iluzii că oligarhii noştri vor deveni într-o bună zi nişte aristocraţi (Aristotel ne atrage atenţia că mai degrabă aristocraţia – i.e. guvernarea celor mai buni – ar putea să se transforme în oligarhie, i.e. guvernarea celor puţini… şi bogaţi), nici să devină nişte sfinţi (se zice că evanghelistul Matei a fost vameş înainte de a-l urma pe Isus şi a-i propăvădui învăţămintele). Dar ne aşteptăm să-şi facă corect treaba sau barem să nu ne sfideze cu mondenităţi de curte şi „flagranturi” de mucava.

(publicat pe www.platzforma.md)

vineri, 6 decembrie 2013

Unificarea Republicii Moldova cu România: integrare în exterior sau dezbinare pe interior?


Ideea unirii cu România pluteşte în aer de vreo două decenii, după 1991, iar în anumite conjuncturi internaţionale sau în situaţii de criză reapare „pe tapet”. Este o idee controversată, care nu încetează să inflameze spiritele şi din acest punct de vedere este comodă, cel puţin pentru politicieni, pentru că le permite să le arunce oamenilor praf în ochi şi să mascheze problemele grave, profunde, cu care se confruntă societatea moldovenească: incapacitatea elitelor, sărăcia maselor, marea corupţie, migraţia masivă etc. etc.

Atunci când sunt pronunţate de politicieni, mai ales în perioade de campanii preelectorale, declaraţiile unioniste sunt prevăzute în general a fi receptate de către principalul lor public-ţintă, care sunt potenţalii alegători ai politicienilor. În acest gen de declaraţii populiste, „poporul român” şi „fraţii basarabeni” apar ca obiecte ale unui discurs, nu ca subiecţi ai unui proiect. Atât timp cât declaraţiile unioniste nu sunt elaborate sub forma unor proiecte bine fundamentate, cu un calcul prealabil în termeni de costuri/ beneficii, riscuri, cu studiu de fezabilitate, sustenabilitate etc., ele nu vor fi luate prea tare în serios, nici de către publicul lor privilegiat (naţionaliştii unionişti), nici de către adversari, ci ca nişte strategii în nişte jocuri politice şi electorale.

Ideea unirii nu este foarte populară în R. Moldova. Am putea da vina pe propaganda sovietică, care a descalificat intens prestaţia administraţiei româneşti din interbelic. Expresii de genul „regim burghezo-moşieresc” sau „cotropitorii româno-fascişti” erau monedă curentă în manualele şcolare şi în programele istorice de popularizare, deşi România era un stat „socialist” şi care, cel puţin în epoca Stalin / Gheorghiu-Dej, era cât se poate de loial Uniunii Sovietice. Totuşi propaganda sovietică nu a lucrat pe loc gol. Buneii noştri îşi mai aduc aminte de bătăia cu rigla la şcoală sau de vergile jandarmului. Abuzurile comise de administraţia românească în Basarabia (şi cu siguranţă şi în alte provincii) au fost nenumărate. Adepţii românofili obiectează de fiecare dată la asemenea argumente că moldovenii îşi aduc aminte mai degrabă de bătăile jandarmului român decât de deportările sovieticilor. E adevărat. S-a activat probabil un mecanism de memorie selectivă şi compensatorie, favorabilă unei acomodări mai uşoare cu regimul sovietic, odată ce acesta se instaurase, din câte se părea, pentru totodeauna. Dar să nu uităm că şi românii au făcut deportări în Basarabia. Deportările şi masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Ucraina au produs sute de mii de victime (vezi Raportul Wiesel). E deci normal că avem o memorie scindată faţă de experienţa guvernării româneşti din interbelic şi al Doilea Război mondial.

Conform unor sondaje credibile (de exemplu, sondajul realizat de Gallup în 2011), proiectul unionist are de aproape cinci ori mai mulţi oponenţi decât adepţi (în septembrie 2011, 10% dintre moldoveni îl susţineau în totalitate şi 47% îl respingeau cu tărie). Este evident că printre rezervaţi şi oponenţi sunt foarte mulţi şi etnici moldoveni / români, odată ce ei formează aproape 80% din populaţia generală a Republicii Moldova (în dreapta Nistrului, în care s-au făcut sondajele şi recensământul). Nu mai vorbim de Transnistria, unde românii şi România au o „reputaţie” şi mai proastă… Oricare ar fi cauzele acestei atitudini, unificarea R. Moldova cu România este departe de a fi un proiect capabil să unifice societatea moldovenească pe interior.

La un recensământ organizat în 1994, 95% din populaţia R. Moldova s-au declarat favorabili păstrării independenţei. Nu cred că această proporţie s-a schimbat cu mult între timp. Republica Moldova este un proiect în desfăşurare, deocamdată singurul care nu generează manifestări importante de dezacord în sânul populaţiei ei, indiferent de etnie, grup social sau vârstă. Depinde de locuitorii acestei ţări dacă vor dori în continuare să dezvolte acest proiect, prin investiţie personală şi participare. În aceste vremuri de criză care nu mai sfârşesc, perspectiva alipirii la un alt stat sau structură internaţională este tentantă pentru mulţi moldoveni (dovadă numărul mare de solicitări de cetăţenie a României şi a altor state vecine şi migraţia în masă). Dar această tentaţie „colonială” îi împiedică pe moldoveni să-şi definească şi să-şi dezvolte propriile lor capacităţi şi responsabilitate.

Proiectul unionist va deveni posibil atunci când ambele state vor avea un statut internaţional similar, spre exemplu de membre depline ale UE, şi vor avea un nivel de dezvoltare comparabil. Până atunci, o eventuală unificare ar întâlni mult mai multe rezistenţe decît asentimente. Nici conjunctura internaţională, nici cultura politică a cetăţenilor nu mai este acum ca cea din 1918 pentru a schimba statutul ţării fără consimţământul majorităţii cetăţenilor ei.

O „regăsire” în cadrul Uniunii Europene ar putea fi un compromis rezonabil şi chiar dezirabil, care ar putea împăca şi unioniştii, şi independentiştii, şi indiferenţii, oricare ar fi apartenenţa lor etnică. Aderarea R. Moldova la UE ar fi o soluţie viabilă şi stimulantă pentru cetăţenii şi autorităţile acestei ţări. Dar şi acest lucru nu-i va absolvi pe moldoveni de sărăcie, corupţie şi nepăsare, dacă nu vor şti să-şi depăşească condiţia prin eforturi proprii, asumate.

Moldovenii aşteaptă mai multe investiţii din România şi mai puţine declaraţii incendiare. Mărfurile ruseşti şi ucrainene sunt la tot pasul în R. Moldova. Este un motiv întemeiat pentru care (potrivit sondajului din mai 2011, comandat de IPP, de exemplu), moldovenii consideră în proporţie de 57% Rusia drept ţara care ar trebui să fie „principalul partener strategic” al R. Moldova şi doar 7% – România. O prezenţă vizibilă în spaţiul social şi economic din R. Moldova, cu proiecte de interes comun, ar contribui cu siguranţă la o creştere a încrederii cetăţenilor moldoveni faţă de România, în calitate de „partener strategic” real.

Declaraţii de felul celor pe care le-a enunţat recent preşedintele României cu privire la R. Moldova alimentează retorica Partidului Comuniştilor din Moldova cu argumente potrivit cărora proiectul unionist ar fi un deziderat al partidelor de la guvernare şi că aderarea la UE se vrea o unificare mascată cu România. Aşa cum acest proiect trezeşte rezerve şi ostilitate în rândul multor moldoveni, Partidul Comuniştilor va putea prelua acest argument în lupta politică pentru alegerile din toamna 2014, care a şi început. Declaraţiile lui Băsescu ar putea fi exploatate abil şi de guvernarea moldoveană actuală în cazul unui eventual eşec în următoarele alegeri. Numai că, până la urmă, nu declaraţiile preşedintelui României îi vor motiva pe moldoveni să nu voteze partidele de la guvernare, ci incapacitatea acestora de a guverna eficient şi transparent, în cazul în care, cel puţin pe ultima sută de metri, nu vor reuşi să producă un cadru instituţional viabil de control asupra corupţiei şi să pună în aplicare reforme capabile să stimuleze creşterea economică şi dezvoltarea socială.

Acest text este făcut în baza răspunsurilor la un interviu realizat pentru ziare.com şi publicat pe platzforma.md

Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere, adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, 1924

Prezint mai jos Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere (în total 28 de semnături), adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, din care cităm: „Numai mulţumită regimului de excepţie, care a prefăcut această ţară într’un infern, numai mulţumită sistemului de împilare şi opresiune, care calcă peste sentimentele şi năzuinţele unui popor mândru şi dornic de libertate şi dreptate, numai prin violarea „bazelor” de UNIRE stabilite de DECLARAŢIA din 27 martie, - şi acceptată de guvernul român, „în numele poporului românesc şi al Regelui României”, şi prin nesocotirea tututor garanţiilor dictate de tratate, s’a putut naşte această „chestie a Basarabiei”,care poate fi fatală pentru viitorul nostru naţional, dar care poate fi şi uşor şi simplu rezolvită [sic] prin reintrarea în ordinea constituţională şi legală de către un guvern pătruns de simţul legalităţii şi de respectul drepturilor şi al libetăţilor cetăţeneşti. Dar nu avem multă vreme de pierdut. Ajunge experienţa de 6 ani. Poporul din Basarabia cade în desnădejde”. Arhivele Naţionale ale României, Fondul „Patelimon Halippa”, dosar 116, ff. 1-9.

Iată documentul in extenso: