miercuri, 25 decembrie 2013

„Chişinău, din zori pînă la apus”, un film de văzut despre oraşul invizibil

Fotografie de la premiera filmului la cinematograful Odeon, Chişinău

Am avut o mare satisfacţie să privesc (este exact cuvîntul) filmul „Chişinău, din zori pînă la apus” („Chişinău, from dawn to dusk”), proiectat la cinematograful Odeon în seara de sîmbătă. Filmul a fost realizat de un grup de studenţi la regie film de la Academia de Arte din Chişinău, sub coordonarea unei echipe de profesori şi cunoscuţi realizatori de film documentar (Mirosław Dembiński şi Maciej Drygas) de la Şcoala de film din Łódź, Polonia, în cadrul proiectului „The World from dawn till dusk”. Acest proiect îşi propune să reprezinte viaţa unui oraş, ca personaj „total”, pe parcursul unei zile, „din zori pînă la apus”. Titlul proiectului sugerează totodată  o reprezentare cuprinzătoare a lumii de la un capăt la altul, de la răsărit spre apus; proiectul a reuşit să producă pînă acum filme documentare în, cu şi despre şase capitale ale lumii: Minsk, Kiev, Moscova, Beijing, Tokyo şi Chişinău (primele cinci filme fiind proiectate la Chişinău în cadrul festivalului „Cronograf” din mai-iunie 2013). Filmările şi montajul filmului de la Chişinău au fost pregătite de un workshop ţinut de profesorii de la Łódź, în care studenţii au fost învăţaţi printre altele cum să-şi poziţioneze camera pentru a observa, fără a provoca şi a interveni.

Filmul impresionează de la primul cadru pînă la ultimul prin autenticul imaginilor, scenelor, personajelor. Acestea nu sînt alese pentru a forma o reprezentare neapărat mirifică, „pozitivă”, turistică a Chişinăului, ci pentru a-i suprinde viaţa unei zile obişnuite pentru mulţi dintre orăşenii „obişnuiţi”, cu banalul, comicul, sublimul şi tristeţea inerente şi adesea involuntare ale acestor scene din viaţă ale oraşului.
O vînzătoare dintr-un chioşc alimentar îi mărturiseşte unei cumpărătoare din cartier că se lucrează greu în străinătate şi nici măcar nu eşti bine plătit, dar tot e mai bine decît să stai aici cu un salariu de mizerie într-un haos permanent, la care cumpărătoarea dă din cap afirmativ, exprimîndu-şi totuşi rezerva că dacă ar pleca toţi, cine ar mai rămîne...? Doi studenţi la actorie într-o dimineaţă din traiul lor la mansardă, scenă în care la un moment dat nu îţi mai dai bine seama cînd aceştia joacă şi cînd îşi trăiesc viaţa... O taxatoare din troleibuz care îşi povesteşte bucuriile şi necazurile (mereu aceleaşi) cîte vreunui călător arătat mai deschis spre comunicare. Muncitorii de la o carieră de piatră care muncesc, se hrănesc şi se spală în tăcere, cu mişcări ritmice, acompaniate de zgomotul sacadat şi uneori convulsiv al maşinei şi al tusei lor. Nişte persoane care locuiesc într-o vagonetă la marginea oraşului, care îşi fac igiena în canalul din preajmă şi apoi îşi gătesc şi mănîncă ca la un picnic cu foc, în jurul căruia unul dintre ei povesteşte o pildă creştină despre iubirea aproapelui. Oameni suferinzi făcînd coadă la cabinetul unui medic oncolog pentru a-şi afla diagnosticul şi cît le mai rămîne de vieţuit. Nişte dansatoare de balet care îşi întind unduios corpurile, sfidînd parcă boala şi necazul din scena precedentă. O mamă (singuratică) cu cinci copii ghiduşi pe care îi culcă de-a picioarele în două paturi într-o cameră scundă. Atunci cînd se stinge lumina în camera copiilor, urmărim scene de familie la geamurile luminate ale unui bloc de vizavi, cu o plăcere complice a unor spectatori voyeuri...

Ne trăim vieţile lunecînd prin oraş de acasă la lucru şi invers, pe anumite canale săpate în timp, din care abia de mai vedem viaţa din jur şi oamenii de alături, fiecare cu grijile şi poveştile sale, vesele şi triste. Unele cadre pe care ni le arată filmul (cum e scena din troleibuz) par rupte din cotidianul brut al oraşului şi la îndemîna oricui, dar care totuşi nu încetează să ne suprindă, printr-un efect de ostranenie faţă de un cotidian rămas altminteri invizibil, tocmai pentru că îl considerăm prea familiar. Alte scene (cum e cea din cariera de piatră) ne descoperă un oraş subteran, rămas şi el nevăzut, fiind inaccesibil locuitorilor „de deasupra”, într-o topică deasupra/ dedesubt care simbolizează o stratificare pe caste între care comunicarea pare imposibilă.

Filmul „Chişinău, din zori pînă la apus”  ne arată nişte feţe ale oraşului, în care ne regăsim cu o anumită greutate, pentru că trecem pe lîngă ele fără să le vedem. În acest sens, filmul le restituie chişinăuenilor oraşul în care locuiesc, fără să-l cunoască.

miercuri, 18 decembrie 2013

Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova

Foto: Dorin Goian

Eram cu un profesor american de asistenţă socială (W. David Harrison) în vizită la o parohie catolică din comuna Stăuceni, municipiul Chişinău, care administrează două centre de asistenţă socială din comunitate: un centru de asistenţă medico-socială pentru persoane vulnerabile (bătrîni singuratici, persoane cu dizabilităţi) şi un Cămin de noapte pentru persoane fără adăpost. Pe parcursul convorbirii profesorului cu preotul, la care eu asistam de o parte mai degrabă în calitate de martor, preotul a repetat în cîteva rînduri că „societatea moldovenească e o societate bolnavă”. De ce? Pentru că atunci cînd au fost create aceste două centre, au obţinut susţinere din surse private şi publice germane: de la asociaţia catolică Caritas, de la donatori privaţi germani şi chiar de la guvernul RFG, dar nici cea mai măruntă contribuţie, în bani sau natură, din partea guvernului moldovean sau a municipalităţii. Şi comunitatea locală din satul Stăuceni a rămas mută la campania de colectare de fonduri lansată de parohie cu această ocazie. Poate nu are lumea de unde? Există săraci şi la Stăuceni, numai că, în jurul bisericii şi tot aşa kilometri în deal şi la vale, cît cuprinzi cu ochiul, vezi numai case şi vile mari, cu două, trei etaje şi cu maşini sclipitoare la porţi. Mai mult chiar, cînd au auzit localnicii că se va deschide un cămin pentru persoane fără adăpost, oamenii s-au electrizat şi s-au mobilizat pentru… a împiedica construirea căminului. La fel, cînd în 2003 urma să se deschidă Centrul pentru persoane fără adăpost din Chişinău, vecinii s-au împotrivit cu hotărîre, iar centrul a putut fi deschis doar după negocieri şi medieri intense cu vecinii nemulţumiţi.[1] Un caz similar a avut loc în 2011, cînd vecinătatea dintr-un cartier din Chişinău a colectat semnături împotriva deschiderii unui centru pentru copii cu dizabilităţi. Tot aşa, în 2012, vecinii unui cartier din Bălţi au protestat împotriva deschiderii unui Centru de îngrijire medicală pentru persoane infectate HIV/SIDA…[2]

Avem oare într-adevăr o societate bolnavă? Cu această întrebare sunîndu-mi persistent în urechi cu vocea preotului catolic am mers cîteva zile în şir. Pînă la urmă am hotărît să încerc a răspunde la această interogare care sună mai mult a întrebare retorică. În acest articol, voi încerca să mă dezmeticesc dacă şi din ce motive comunităţile locale nu participă sau participă nesemnificativ în Republica Moldova la crearea şi întreţinerea centrelor de îngrijire şi asistenţă socială pentru persoane vulnerabile.

După o scrutare a terenului, am găsit la această chestiune, pe de o parte o explicare mai degrabă locală, ce ţine de gestiunea ONG-urilor şi, pe de altă parte, o înţelegere globală, de ordin social a chestiunii.



Un sector asociativ vulnerabil

Cîţiva experţi au analizat în ultimii ani problema finanţării ONG-urilor din Republica Moldova. Aceste studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare a ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor[3].

O altă problemă cu care se confruntă sectorul asociativ din Moldova este slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor.[4]

La prima vedere, în Republica Moldova există un număr mare de ONG: 8200 în 2012. Judecînd după numărul de ONG la 1000 de locuitori, sectorul asociativ din Republica Moldova este ceva mai puternic decît în Ucraina şi Rusia (1,9 ONG/ 1000 locuitori în RM; 1,6/1000 în Rusia şi 1,2/1000 în Ucraina), dar este mult mai slab decît în ţările vecine din Balcanii de vest şi Europa centrală (România: 2,9, Macedonia: 5,6, Ungaria: 6,6, Croaţia: 9,6). Dar şi aceste cifre privind numărul şi proporţia ONG în RM trebuiesc relativizate, întrucît 65% dintre toate ONG din RM activează în municipiul Chişinău şi doar 25% pot fi considerate active, cu iniţiative şi proiecte la zi.

În plus, organizaţiile neguvernamentale (de toate profilurile) nu se bucură de o încredere foarte mare în societatea noastră. Conform Barometrului de Opinie Publică din noiembrie 2013, doar 21.6% au încredere în ONG-uri, în timp ce 53% nu au încredere în organizaţiile de acest fel[5]. Încrederea socială scăzută faţă de ONG ar putea să se datoreze, potrivit unor studii, transparenţei reduse în administrare şi finanţare la un număr mare dintre aceste organizaţii.[6] Această încredere scăzută nu caracterizează în mod exclusiv sectorul neguvernamental. În societatea noastră, majoritatea instituţiilor publice şi neguvernamentale, cu excepţia Bisericii, suferă, cel puţin pe parcursul ultimilor 15 ani (de cînd se fac sondaje de opinie fiabile), de un deficit important de încredere socială. Unii experţi explică această rată scăzută de încredere din partea populaţiei civile printr-o slabă cunoaştere a activităţii acestor organizaţii. Totuşi, în 2012 activitatea ONG-urilor a devenit mai vizibilă (prin diferite instrumente media, dar şi prin campanii, tîrguri, cluburi de presă organizate de ONG etc.). Încrederea rămîne totuşi scăzută, conform ultimului BOP, şi din motivul creşterii exigenţei şi aşteptărilor populaţiei faţă de activităţile ONG.[7]

Vulnerabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale (prin dependenţa de granturi străine) îşi găseşte în mare măsură explicaţia în cadrul juridic şi legislativ, cel puţin pînă recent nefavorabil durabilităţii financiare a ONG-urilor prin finanţare publică[8], donaţii private şi venit în baza serviciilor prestate.

În urma acţiunilor promovate de Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în R. Moldova – 2009-2011, au fost adoptate unele modificări legislative: „Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la voluntariat, astfel iniţiind edificarea unui cadru favorabil pentru desfăşurarea activităţilor de voluntariat. A fost adoptată Legea cu privire la serviciile sociale care recunoaşte asociaţiile obşteşti drept prestator de servicii sociale. A fost lansat Programul de granturi pentru OSC de tineret şi a fost elaborat cadrului legal respectiv. De asemenea, au fost elaborate indicaţii metodologice cu privire la particularităţile contabilităţii în organizaţiile necomerciale.”[9] Totuşi, încă multe modificări legislative urmează a fi adoptate de parlament şi o serie de acţiuni se cer a fi întreprinse. Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova (SDSC) – 2012-2015, iniţiată de Consiliul ONG (un organ umbrelă de ONG-uri), cu participarea Parlamentului RM, cu susţinerea USAID şi FHI360, au elaborat un plan de acţiuni care urmează a fi adoptate şi realizate de către Parlament şi Guvern, cu implicarea Consiliului ONG. Preluînd experienţa ţărilor din regiune şi din democraţiile afirmate în consolidarea sectorului asociativ, SDCV 2012-2015 promovează instituirea unui climat favorabil prin punerea în aplicare de către Parlament şi Guvern a trei seturi de mecanisme pentru asigurarea viabilităţii financiare ale OSC: 1) Finanţarea publică directă şi indirectă, prin facilităţi/ scutiri fiscale, granturi, subsidii bugetare, granturi pentru anumite scopuri de utilitate publică, contracte pentru prestarea unor servicii sociale; 2) filantropia privată, încurajată prin facilităţi fiscale pentru donatori, inclusiv prin deducerea donaţiilor, direcţionarea unui procent din impozitul contribuabililor şi 3) generarea de venit, prin instituirea unui mediu favorabil pentru desfăşurarea activităţilor economice, facilitarea fiscală a activităţilor de antreprenoriat social[10].

Există totuşi şi o parte de responsabilitate a ONG-urilor de această durabilitate financiară limitată. Din unele studii[11] şi discuţii pe care le-am purtat cu nişte manageri şi angajaţi ai unor ONG cu profil social, dar şi cu unii experţi în domeniul administrării sectorului neguvernamental[12], organizaţiile non-profit din RM au rareori strategii eficiente de colectare de fonduri (fundraising) pe lîngă societate, comunităţile locale şi a agenţilor economici. În plus, cei mai mulţi administratori de ONG percep această sarcină ca fiind în primul rînd aproape inutilă, din motivul că ar aduce venituri nesemnificative, şi, în al doilea rînd, umilitoare. Solicicitarea granturilor de la insituţiile finanţatoare internaţionale rămîne pînă la urmă o procedură destul de complicată de obţinere de finanţare, dar mereu la îndemînă şi cu şanse de reuşită verificate.



O problemă de „mentalitate” şi/sau de „capital social”?


Unii angajaţi şi lideri de ONG cu profil social cu care am discutat, au raportat de asemenea obstacole de „mentalitate” şi lipsa unei „culturi a dăruirii” („culture of giving”) care împiedică populaţia civilă să susţină, cu mijloace şi eforturi proprii, aceste organizaţii în acţiuni de interes social (de ex. asistenţa şi îngrijirea unor grupuri de persoane vulnerabile). Această ipoteză trebuie luată în calcul, mai ales că există multe cazuri documentate (a se vedea introducerea acestui text) în care reprezentanţii unor comunităţi locale s-au opus deschiderii unor centre de asistenţă socială pentru persoane vulnerabile în vecinătatea locuinţei lor.

Cum se întîmplă că într-o societate ca a noastră în care aproape toată lumea e legată prin relaţii de rudenie şi prietenie, relaţii informale la care oamenii recurg pe larg cînd ajung la ananghie în virtutea unui soi de solidaritate aproape natural „de clan”, să fie atît de nepăsătoare şi uneori ostilă faţă de activităţile promovate de ONG-urile de asistenţă socială?

Potrivit unor teoreticieni anglosaxoni ai „capitalului social” (în primul rînd R. Putnam şi D. Narayan)[13], solidarităţile tradiţionale, de tip „bonding” (stabilite între rude, prieteni, cumetri etc.) ar favoriza acapararea relaţiilor de putere în defavoarea instituţiilor statului şi ale societăţii civile. Din această perspectivă teoretică, în societăţile în care relaţiile sociale de tip „bonding” sînt dominante, structurile asociative şi statul de drept sînt slabe, iar oamenii sînt centraţi pe o logică de supravieţuire sau de înavuţire, cel mai des fără să ţină cont de interesul comunităţii în ansamblu. Acest tip de solidaritate, înrădăcinat în ţările din „sud” ca Italia sau Grecia (şi, desigur, Moldova) are funcţia de a compensa lipsa de încredere în instituţii şi organizaţii publice şi neguvernamentale, percepute ca anonime şi manifestînd un interes individual ascuns.[14] Totodată, relaţiile de solidaritate de tip „bonding” întreţin cercul vicios al unei dezvoltări sociale anemice, dublate de o creştere economică de subzistenţă (D. Narayan). Dimpotrivă, în societăţile moderne şi democratice, în care relaţiile dintre oameni sînt construite „pe orizontală”, în baza unui set de valori împărtăşite (pe primul loc încrederea) şi „reciprocitatea normelor”, sectorul asociativ este unul puternic, capabil să mobilizeze grupuri de oameni (altminteri necunoscuţi personal între ei) în vederea atingerii unor obiective de interes comun. Comunităţile construite pe relaţii de tip „bridging” dezvoltă structuri asociative solide, favorizînd la rîndul lor o dezvoltare a schimbului şi a întreprinderilor economice şi, astfel, o creştere generalizată a bunăstării.

Din acest punct de vedere, societatea noastră se clădeşte în mare parte pe solidarităţi tradiţionale, „pe verticală”, în detrimentul relaţiilor mediate de structuri asociative şi de instituţiile statului. Gradul de încredere între cetăţeni şi între aceştia şi instituţiile statului şi ale societăţii civile sînt preponderent negative, iar oamenii se bizuie în mare măsură pe capacităţile proprii şi pe relaţiile personale pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi satisface anumite nevoi (în general bazice: materiale sau de protecţie). Orice iniţiativă orientată spre un interes altruist sau colectiv este în general privită cu suspiciune sau cinism. Oamenii sînt axaţi pe atingerea sau păstrarea interesului propriu sau al mediului de origine, fiind vigilenţi faţă de iniţiativele venite dinspre structurile asociative (ca şi cele ale oricăror grupuri „străine”), percepute ca o potenţială ameninţare la adresa integrităţii grupului de apartenenţă.

Ne regăsim ca în oglindă în această reprezentare a „societăţii ne-civile”, puternic integrată în interiorul grupurilor primare, dar segregată în spaţiul comun, cel format între grupurile şi grupusculele de tot felul. Societatea moldoveană seamănă surprinzător de tare cu un bloc de locuit post-sovietic, atît de tipic astăzi, în care apartamentele sînt întreţinute cu grijă şi păzite cu gelozie, iar scara, liftul şi intrarea în bloc rămîn abandonate întunericului şi nepăsării generale.

Teoriile capitalului social îi pot ajuta pe nişte decidenţi binevoitori să formuleze politici care să favorizeze coeziunea, solidaritatea şi participarea în sînul unei societăţi, prin informare şi formarea unor norme şi valori favorabile acestor deziderate şi prin investiţii în capacităţile organizaţionale ale indivizilor, în primul rînd ale celor deprivaţi de resurse. Dar aceste teorii ale capitalului social nu ne explică de ce unele societăţi (cele „sudice”/ „estice”) şi grupuri evoluează sau persistă în forme anomice de sociabilitate şi sărăcie, pe cînd alte societăţi (cele „nordice”/ „occidentale”) şi grupuri înfloresc în structuri asociative puternice şi sisteme prospere de producţie şi comerţ.

În răspăr cu aceste teorii ale „capitalului social”, sociologul francez Pierre Bourdieu defineşte şi teoretizeazăcapitalul social (caracterizat prin relaţiile de apartenenţă şi recunoaştere în sînul unui grup social), în legătură de interdependenţă cu capitalul economic (măsurat în funcţie de nivelul de bunăstare şi prin capacitatea de producere şi reproducere a bunăstării), capitalul cultural (determinat prin nivelul de educaţie şi de familiaritate cu un anumit tip de cultură – în sensul său dublu de „bun cultural” şi „stil de viaţă”) şi capitalul simbolic (care, prin anumite coduri culturale, limbaj şi ritualuri practicate în interiorul unor grupuri, legitimează posesia unor capitaluri sociale, economice şi culturale inegale, mascînd raportul de putere – arbitrar – prin care această inegalitate este instituită)[15]. În scrierile sale tîrzii, Bourdieu denunţă miturile „revoluţiei” neo-liberale ale lucrului voluntar şi flexibil (altfel zis ale lucrului pe timp de noapte, în week-end, oricînd şi oriunde – visul nemărturisit al oricărui angajator), prezentate ca manifestări ale progresului şi ale modernităţii, în numele participării şi libertăţii economice.

În acest model de înţelegere a „capitalului social” (ca un cîmp de lupte simbolice), sîntem departe de „capitalul social” în înţelegerea pacifică a lui Putnam, bazată pe încredere, comunitatea valorilor şi pe „reciprocitatea normelor”. Bourdieu în schimb este sensibil la formele de inegalitate pe care societatea modernă, „civilizată”, le instituie şi le maschează. Iar societatea civilă, în speţă sectorul asociativ cu profil social, reprezintă unul din aceste domenii în care raporturile de putere se traduc adeseori prin manifestări sociale aparent dezinteresate, bazate pe valori de voluntariat şi solidaritate, dar care nu fac decît să perpezueze multiple forme de inegalităţi şi opresiune. Din această perspectivă, organizaţiile sociale care îşi propun să ajute persoanele vulnerabile se limitează în general la menţinerea lor pe „linia de plutire” (adică în viaţă), rareori punînd în cauză mecanismul social şi economic care generază şi reproduce marginalizare şi excluziune.

Probabil că adevărul despre „capitalul social” se află undeva la mijloc între viziunea romantică a lui Putnam şi înţelegerea conflictuală a lui Bourdieu. Ambele teorii pot fi însă utile, folosite complementar şi cu discernămînt, căci avem nevoie de încredere şi de „reciprocitate a normelor”, rămînînd vigilenţi asupra relaţiilor arbitrare de putere pe care aceste norme şi valori le pot ascunde, iar formele de ajutor şi solidaritate umană trebuiesc încurajate, odată cu un dram de reflexivitate şi spirit critic prin care să denunţăm condiţiile sociale care produc vulnerabilitate.



În loc de concluzie

Întorcîndu-ne la întrebarea de la începutul acestui text, referitoare la starea de sănătate a societăţii noastre, vom încerca să formulăm, în lumina ideilor şi datelor înşiruite mai sus, nişte elemente de explicaţie şi chiar anumite recomandări adresate reprezentanţilor sectorului neguvernamental, mai cu seamă celor din sfera socială.

Societatea moldovenească se află încă într-o criză profundă, caracterizată printr-o comunitate răzleţită, printr-o încredere socială scăzută şi printr-o capacitate civică slabă. Dar această stare nu este una definitorie şi nici permanentă. Ea are o istorie recentă (a tranziţiei post-sovietice, marcată de o explozie necontrolată a libertăţilor individuale şi a relaţiilor de putere, acaparate de grupuri de interese, care continuă să-şi dispute şi astăzi zonele de influenţă şi dominaţie) şi o istorie lungă (cea sovietică, precededată de administraţia românească şi cea ţaristă) ale căror efecte durabile asupra „mentalităţilor”, a raporturilor de forţe şi de solidaritate din sînul populaţiei din Republica Moldova (sau ce a a mai rămas din ea) încă urmează a fi studiate.

Pentru a încuraja participarea comunităţilor locale la activităţile de voluntariat şi ajutor social, organizaţiile neguvernamentale trebuie să-şi depăşească sentimentul (aristocratic) de umilire, elaborînd şi promovînd strategii inteligente şi oneste de colectare de fonduri din rîndurile populaţiei şi ale agenţilor economici. Această acţiune în aparenţă administrativă (de diversificare a surselor de finanţare) ar contribui în acelaşi timp la consolidarea comunităţilor şi la durabilitatea sectorului asociativ, cultivînd totodată valori sociale pozitive de solidaritate, empatie şi încredere. De cealaltă parte, statul va avea grijă să instituie un cadru juridico-legal care să favorizeze formarea şi dezvoltarea structurilor asociative, participarea populaţiei în acte de voluntariat şi filantropie şi să promoveze un model de coeziune socială, bazat pe echitate şi incluziune.

________________________________________________________________________________




[1] Din mărturia directorului Centrului de găzduire şi orientare pentru persoane fără adăpost din or. Chişinău, Iurie Ursu.

[2] E un fenomen întîlnit şi în Occidentul „sănătos”, numit „not in my backyard” (NIMBY) sau în franceză „pas dans ma cour”, cu referire la reacţiile de rezistenţă din partea unor locatari la proiecte de dezvoltare de interes public (inclusiv şi deschiderea unor centre pentru persoane vulnerabile) promovate de primărie, guvern sau instituţii private în vecinătatea locuinţelor lor. Pentru mai multe informaţii despre acest fenomen, cf.:http://en.wikipedia.org/wiki/NIMBY. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru această remarcă.

[3] USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10.

[4] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. Despre acest aspect vom discuta într-un alt articol pe platzforma.md.

[5] Mai exact: „nu prea am încredere”: 25,7%, 27,3% – „nu am deloc încredere”, 20,2% – „am oarecare încredere”, 1,4% – „am foarte multă încredere”. Cf. Institutul de Politici Publice, „Barometrul de Opinie Publică” (BOP), sondaj efectuat de „CBS Axa”, noiembrie 2013. Acest coeficient de încredere este în uşoară scădere faţă de sondajele din 2010 (30% – încredere pozitivă şi 40,2% – încredere negativă), dar în foarte slabă creştere faţă de 2008 (20,4% – încredere pozitivă şi 52% – încredere negativă).

[6] Astfel, potrivit unui studiu despre transperenţa şi finanţarea ONG din 2012, “(…) Circa 57 % din organizaţiile neguvernamentale participante la studiu au solicitat confidenţialitatea informaţiilor prezentate (…), fapt garantat de către OCT Caraseni [autor]. (…) este parţial inexplicabilă această solicitare cu atît mai mult cu cît a fost înaintată inclusiv de organizaţii care în textul formularului de studiu au specificat că ONG este transparentă şi toate informaţiile despre ONG sînt fie publice fie disponibile la solicitare”. Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, Beneficiar: Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a Organizaţiilor Neguvernamentale din Moldova „CONTACT”, decembrie 2011.

[7] „Indexul sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile din Republica Moldova – 2012”, iunie 2013, p. 8.

[8] În şedinţa Cabinetului de Miniştri din 27/11/2013, la care s-a discutat proiectul de buget pentru 2014, proiectul direcţionării celor 2% din impozitul pe venit în folosul unei ONG a fost respins. Consiliul Naţional pentru Participare (organ creat la iniţiativa Guvernului Republicii Moldova în calitate de organ consultativ, din 19.01.2010) au dat în judecată Guvernul RM pentru netransparenţă la discutarea şi adoptarea proiectuluide buget pentru 2014. A se vedea Antoniţa Fonari, „Membri ai CNP au acționat Guvernul în judecată pentru netransparență!”, postare pe blogul A. Fonari pe 27 noiembrie 2013.

[9] SDCV 2012-2015, 2012, p. 6.

[10] SDCV 2012-2015, 2012, p. 10; Nicolae Procopie, Doina Crăciun, „Raport de monitorizare a implementării Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 -2015, perioada de monitorizare”, Perioada de monitotrizare: 2012 – octombrie 2013, Chişinău 2013 (document nepublicat, oferit spre consultare cu bunăvoinţa Consiliului ONG).

[11] Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, 2011.

[12] Am făcut interviuri pe viu şi prin email cu directorii a două organizaţii de asistenţă socială şi una de apărare a drepturilor omului, ambele din Chişinău; la fel, am avut discuţii cu o angajată a unei organizaţii de asistenţă socială (a copiilor orfani dintr-un sat din municipiul Chişinău), cu administratoarea Căminului pentru persoane fără adăpost dintr-o suburbie a mun. Chişinău şi cu o coordonatoare de proiect a reprezentanţei unei ONG internaţionale în Moldova de protecţie a copiilor cu dizabilităţi. Totodată, am avut convorbiri cu doi experţi în sectorul asociativ din RM: Gheorghe Caraseni şi Antoniţa Fonari.

[13] Robert D. Putnam, “Bowling alone: America’s declining social capital”, Journal of Democracy, Vol. 6 (1995) 1, 64-78; Robert D. Putnam, Making democracy work. Civic traditions in modern Italy, Princeton, Princeton University Press, 1993; D. Narayan, Bonds and Bridges. Social Capital and Poverty, PREM, World Bank, 1999.

[14] A se vedea Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prospertity, New York, Free Papers Paperback, 1995. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru sugestie.

[15] Pierre Bourdieu, La distinction – critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979; Pierre Bourdieu, “Le capital social”, in Actes de la Recherche en Sciences Sociales, 31 (1980), 2-3; Pierre Bourdieu et al, La Misère du monde, Paris, Seuil, 1993; Pierre Bourdieu, « L’essence du néolibéralisme », Le Monde diplomatique, mars 1998; Pierre Bourdieu, „Le mythe de la « mondialisation » et l’État social européen”, Intervention à la Confédération générale des travailleurs grecs, (GSEE) à Athènes, en octobre 1996. In « Contre-Feux », 1998:http://sitecon.free.fr/bourdieu.htm#Le mythe de la “mondialisation”; Martti Siisiäinen, „Two Concepts of Social Capital: Bourdieu vs. Putnam”, Department of Social Sciences and Philosophy, University of Jyväskylä (articol nepublicat).

(publicat pe www.platzforma.md)

Noua protipendadă politică la nunta marelui Vameş

imagine: protv.md

Un post local de televiziune a dat un reportaj despre nunta unei personalități publice cu o mai tînără femeie de afaceri. Știrea mi-a produs sentimente tulburi şi întunecate.

Aş fi urmărit-o cu uşurătate, ca pe o ştire mondenă oarecare printre atîtea altele care condimentează foiletonul veştilor cotidiene. O nuntă la care au defilat rochii şi maşini de lux, alaiul de vedete autohtone şi din străinătăţi învecinate, parada de persoane publice şi biznesmani prosperi din partea locului… Un eveniment monden deci, cu o uşoară tensiune de suspans, căci presei nu i s-a permis să pătrundă în interior, intedicţie de natură să inflameze şi mai abitir imaginaţia publicului, decît să o contenească. Aş fi trecut-o cu vederea şi de data asta, în ciuda curiozităţii insistente a presei faţă de acest gen de evenimente, dacă mirele nu ar fi fost un înalt funcţionar de stat, şeful Serviciului Vamal din RM, Tudor Baliţchi, iar invitaţii de seamă nu ar fost fi alți mari demnitari publici: primul ministru Iurie Leancă, ministrul finanţelor Anatol Arapu, deputaţi cunoscuţi şi şefi de comisii parlamentare, directorul companiei Apă-Canal Constantin Becciev, amestecaţi laolaltă printre milionari locali din tagma lui Ilan Shor.

Reportajul cu pricina oferă amănunte interesante şi despre relaţiile de rudenie ale nuntaşilor: miri, nănaşi, părinţi şi cuscri, fini şi alţi invitaţi de onoare, cu toţii demnitari publici şi oameni cu stare. Un eveniment de familie deci, care, la moldoveni ca şi la alte popoare, au un rol important în formarea şi sudarea comunităţilor.

Ştirea mi-a lăsat totuşi un sentiment greoi de suprarealitate, pe care şi acum încerc să-l discern şi să-l înţeleg. De fapt, m-a deconcertat familiaritatea promiscuă în care îşi dădeau ghes politicieni de vîrf, funcţionari publici, oameni bogaţi şi vedete de top, într-un cadru sclipitor de mondenitate de lux. Nu e deloc neglijabil nici faptul că strada a fost barată de poliţie vreme de o oră în perioada sosirii invitaţilor. I se permite lui Jupiter, dar nu şi boilor de rînd, cum ar veni. Iată un „detaliu” care spune multe despre relaţia de putere – deseori arbitrară – între guvernanţi şi cetăţeni.

M-a mirat de asemenea această „festivitate de familie” a şefului Vămii, ţinută cu fast, la doar cîteva săptămîni după consumarea scandalului de corupţie de la Vama Leuşeni, în care mai mulţi vameşi ar fi fost prinşi „în flagrant”. Te-ai fi aşteptat ca în urma unui astfel de eveniment, şeful Vamei să vină cu explicaţii şi să-şi facă public mea culpa, dacă nu chiar să-şi dea onorabil demisia. Dar nu… Geaba aşteptăm. Persoane avizate şi foşti angajaţi ai acestei instituţii au îndrăznit chiar să afirme că vameşii arestaţi (şi apoi eliberaţi, după cum pare) în acel „flagrant” de pomină au fost nişte piese mai degrabă mărunte pe o tablă de şah în care marele figuri ale corupţiei de la Vama RM au rămas „în rocadă”, în vreme ce atenţia publică era captată de „scandalul” cu cele cîteva mii de euro ascunse în paravanul oficiului vamal. Între timp cazurile de trafic ilegal cu ţigări şi alte produse în proporţii mari se înmulţesc. Iar pentru toate aceste ilegalităţi nu a fost judecat decît un… şofer. Baliţchi mai are şi simţul umorului, întrucît a declarat în declaraţia de venit pentru 2010 şi 2011 că deţine un imobil în Chişinău, estimat la 1500 de lei şi un lot pomicol în Vadul lui Vodă, estimat la 1239 de lei (sic). Alte surse (provenite de la Camera Înregistrării de Stat) arată însă că, pe lîngă salariul său de şef al Vămii, Baliţchi deţinea dividente din anumite unităţi comerciale (activitate de altfel interzisă pentru un funcţionar la vamă (cf. alin. (2) al art. 6 al Legii serviciului în organele vamale).

Aşa-zisul scandal de corupţie de la Vamă şi nunta şefului Serviciului vamal din RM au în comun nu doar instituţia amintită de ambele evenimente. Atît nunta înaltului funcţionar, cît şi „flagrantul” de la Vamă au fost, cu sau fără vrerea actorilor implicaţi, nişte spectacole mediatice, care ne ascund mai mult decît ne arată. „Flagrantul” de la vamă a urmărit să ne asigure, pe noi cetăţenii şi pe observatorii europeni, că „lupta cu corupţia” e în toi, să nu ne facem griji, şi că aşa le vor veni de hac şi altor funcţionari publici necinstiţi. De cealaltă parte, spectacolul nunţii ne-a introdus (e drept, nu pînă la capăt), într-o atmosferă de familie, cu miri, naşi, cumetri (ca la moldoveni, de…), ambalată în fastul strălucitor al unui eveniment glamouros, spectacol care face deliciul publicului pe ultimile cinci minute ale jurnalului TV. Luate însă împreună, aceste spectacole mediatice ne aruncă în faţă lipsa de onestitate – unii poate nu se aşteaptă la o asemenea virtute de la nişte „bieţi actori” politici –, şi mai cu seamă inconsecvenţa şi lipsa de profesionalism a clasei noastre politice, prinsă în flagrant delict de ipocrizie şi de incapacitate de a lupta efectiv şi eficient cu corupţia.

Nu ne facem iluzii că oligarhii noştri vor deveni într-o bună zi nişte aristocraţi (Aristotel ne atrage atenţia că mai degrabă aristocraţia – i.e. guvernarea celor mai buni – ar putea să se transforme în oligarhie, i.e. guvernarea celor puţini… şi bogaţi), nici să devină nişte sfinţi (se zice că evanghelistul Matei a fost vameş înainte de a-l urma pe Isus şi a-i propăvădui învăţămintele). Dar ne aşteptăm să-şi facă corect treaba sau barem să nu ne sfideze cu mondenităţi de curte şi „flagranturi” de mucava.

(publicat pe www.platzforma.md)

vineri, 6 decembrie 2013

Unificarea Republicii Moldova cu România: integrare în exterior sau dezbinare pe interior?


Ideea unirii cu România pluteşte în aer de vreo două decenii, după 1991, iar în anumite conjuncturi internaţionale sau în situaţii de criză reapare „pe tapet”. Este o idee controversată, care nu încetează să inflameze spiritele şi din acest punct de vedere este comodă, cel puţin pentru politicieni, pentru că le permite să le arunce oamenilor praf în ochi şi să mascheze problemele grave, profunde, cu care se confruntă societatea moldovenească: incapacitatea elitelor, sărăcia maselor, marea corupţie, migraţia masivă etc. etc.

Atunci când sunt pronunţate de politicieni, mai ales în perioade de campanii preelectorale, declaraţiile unioniste sunt prevăzute în general a fi receptate de către principalul lor public-ţintă, care sunt potenţalii alegători ai politicienilor. În acest gen de declaraţii populiste, „poporul român” şi „fraţii basarabeni” apar ca obiecte ale unui discurs, nu ca subiecţi ai unui proiect. Atât timp cât declaraţiile unioniste nu sunt elaborate sub forma unor proiecte bine fundamentate, cu un calcul prealabil în termeni de costuri/ beneficii, riscuri, cu studiu de fezabilitate, sustenabilitate etc., ele nu vor fi luate prea tare în serios, nici de către publicul lor privilegiat (naţionaliştii unionişti), nici de către adversari, ci ca nişte strategii în nişte jocuri politice şi electorale.

Ideea unirii nu este foarte populară în R. Moldova. Am putea da vina pe propaganda sovietică, care a descalificat intens prestaţia administraţiei româneşti din interbelic. Expresii de genul „regim burghezo-moşieresc” sau „cotropitorii româno-fascişti” erau monedă curentă în manualele şcolare şi în programele istorice de popularizare, deşi România era un stat „socialist” şi care, cel puţin în epoca Stalin / Gheorghiu-Dej, era cât se poate de loial Uniunii Sovietice. Totuşi propaganda sovietică nu a lucrat pe loc gol. Buneii noştri îşi mai aduc aminte de bătăia cu rigla la şcoală sau de vergile jandarmului. Abuzurile comise de administraţia românească în Basarabia (şi cu siguranţă şi în alte provincii) au fost nenumărate. Adepţii românofili obiectează de fiecare dată la asemenea argumente că moldovenii îşi aduc aminte mai degrabă de bătăile jandarmului român decât de deportările sovieticilor. E adevărat. S-a activat probabil un mecanism de memorie selectivă şi compensatorie, favorabilă unei acomodări mai uşoare cu regimul sovietic, odată ce acesta se instaurase, din câte se părea, pentru totodeauna. Dar să nu uităm că şi românii au făcut deportări în Basarabia. Deportările şi masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Ucraina au produs sute de mii de victime (vezi Raportul Wiesel). E deci normal că avem o memorie scindată faţă de experienţa guvernării româneşti din interbelic şi al Doilea Război mondial.

Conform unor sondaje credibile (de exemplu, sondajul realizat de Gallup în 2011), proiectul unionist are de aproape cinci ori mai mulţi oponenţi decât adepţi (în septembrie 2011, 10% dintre moldoveni îl susţineau în totalitate şi 47% îl respingeau cu tărie). Este evident că printre rezervaţi şi oponenţi sunt foarte mulţi şi etnici moldoveni / români, odată ce ei formează aproape 80% din populaţia generală a Republicii Moldova (în dreapta Nistrului, în care s-au făcut sondajele şi recensământul). Nu mai vorbim de Transnistria, unde românii şi România au o „reputaţie” şi mai proastă… Oricare ar fi cauzele acestei atitudini, unificarea R. Moldova cu România este departe de a fi un proiect capabil să unifice societatea moldovenească pe interior.

La un recensământ organizat în 1994, 95% din populaţia R. Moldova s-au declarat favorabili păstrării independenţei. Nu cred că această proporţie s-a schimbat cu mult între timp. Republica Moldova este un proiect în desfăşurare, deocamdată singurul care nu generează manifestări importante de dezacord în sânul populaţiei ei, indiferent de etnie, grup social sau vârstă. Depinde de locuitorii acestei ţări dacă vor dori în continuare să dezvolte acest proiect, prin investiţie personală şi participare. În aceste vremuri de criză care nu mai sfârşesc, perspectiva alipirii la un alt stat sau structură internaţională este tentantă pentru mulţi moldoveni (dovadă numărul mare de solicitări de cetăţenie a României şi a altor state vecine şi migraţia în masă). Dar această tentaţie „colonială” îi împiedică pe moldoveni să-şi definească şi să-şi dezvolte propriile lor capacităţi şi responsabilitate.

Proiectul unionist va deveni posibil atunci când ambele state vor avea un statut internaţional similar, spre exemplu de membre depline ale UE, şi vor avea un nivel de dezvoltare comparabil. Până atunci, o eventuală unificare ar întâlni mult mai multe rezistenţe decît asentimente. Nici conjunctura internaţională, nici cultura politică a cetăţenilor nu mai este acum ca cea din 1918 pentru a schimba statutul ţării fără consimţământul majorităţii cetăţenilor ei.

O „regăsire” în cadrul Uniunii Europene ar putea fi un compromis rezonabil şi chiar dezirabil, care ar putea împăca şi unioniştii, şi independentiştii, şi indiferenţii, oricare ar fi apartenenţa lor etnică. Aderarea R. Moldova la UE ar fi o soluţie viabilă şi stimulantă pentru cetăţenii şi autorităţile acestei ţări. Dar şi acest lucru nu-i va absolvi pe moldoveni de sărăcie, corupţie şi nepăsare, dacă nu vor şti să-şi depăşească condiţia prin eforturi proprii, asumate.

Moldovenii aşteaptă mai multe investiţii din România şi mai puţine declaraţii incendiare. Mărfurile ruseşti şi ucrainene sunt la tot pasul în R. Moldova. Este un motiv întemeiat pentru care (potrivit sondajului din mai 2011, comandat de IPP, de exemplu), moldovenii consideră în proporţie de 57% Rusia drept ţara care ar trebui să fie „principalul partener strategic” al R. Moldova şi doar 7% – România. O prezenţă vizibilă în spaţiul social şi economic din R. Moldova, cu proiecte de interes comun, ar contribui cu siguranţă la o creştere a încrederii cetăţenilor moldoveni faţă de România, în calitate de „partener strategic” real.

Declaraţii de felul celor pe care le-a enunţat recent preşedintele României cu privire la R. Moldova alimentează retorica Partidului Comuniştilor din Moldova cu argumente potrivit cărora proiectul unionist ar fi un deziderat al partidelor de la guvernare şi că aderarea la UE se vrea o unificare mascată cu România. Aşa cum acest proiect trezeşte rezerve şi ostilitate în rândul multor moldoveni, Partidul Comuniştilor va putea prelua acest argument în lupta politică pentru alegerile din toamna 2014, care a şi început. Declaraţiile lui Băsescu ar putea fi exploatate abil şi de guvernarea moldoveană actuală în cazul unui eventual eşec în următoarele alegeri. Numai că, până la urmă, nu declaraţiile preşedintelui României îi vor motiva pe moldoveni să nu voteze partidele de la guvernare, ci incapacitatea acestora de a guverna eficient şi transparent, în cazul în care, cel puţin pe ultima sută de metri, nu vor reuşi să producă un cadru instituţional viabil de control asupra corupţiei şi să pună în aplicare reforme capabile să stimuleze creşterea economică şi dezvoltarea socială.

Acest text este făcut în baza răspunsurilor la un interviu realizat pentru ziare.com şi publicat pe platzforma.md

Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere, adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, 1924

Prezint mai jos Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere (în total 28 de semnături), adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, din care cităm: „Numai mulţumită regimului de excepţie, care a prefăcut această ţară într’un infern, numai mulţumită sistemului de împilare şi opresiune, care calcă peste sentimentele şi năzuinţele unui popor mândru şi dornic de libertate şi dreptate, numai prin violarea „bazelor” de UNIRE stabilite de DECLARAŢIA din 27 martie, - şi acceptată de guvernul român, „în numele poporului românesc şi al Regelui României”, şi prin nesocotirea tututor garanţiilor dictate de tratate, s’a putut naşte această „chestie a Basarabiei”,care poate fi fatală pentru viitorul nostru naţional, dar care poate fi şi uşor şi simplu rezolvită [sic] prin reintrarea în ordinea constituţională şi legală de către un guvern pătruns de simţul legalităţii şi de respectul drepturilor şi al libetăţilor cetăţeneşti. Dar nu avem multă vreme de pierdut. Ajunge experienţa de 6 ani. Poporul din Basarabia cade în desnădejde”. Arhivele Naţionale ale României, Fondul „Pantelimon Halippa”, dosar 116, ff. 1-9.

Iată documentul in extenso:















sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Marii perdanţi ai revoluţiei de catifea în aşteptarea statului-adăpost

Foto de Dorin Goian

Cei mai mulţi dintre moldoveni s-au simţit perdanţii revoluţiei cu flori şi cîntece de la sfîrşitul anilor '80. De pe o zi pe alta, mulţi dintre ei şi-au pierdut economiile. Valoarea venitului lor lunar a căzut drastic şi nivelul de trai pe potrivă. Unii şi-au pierdut peste noapte lucrul care i-a hrănit vreme de ani buni, fiind puşi în situaţii penibile şi cu urmări incerte de supravieţuire. Pentru mulţi dintre aceşti oameni, dezvrăjiţi iremediabil de simbolurile revoluţiei şi ale democraţiei, anii „socialismului înfloritor” au devenit, retrospectiv, un adevărat paradis, pierdut irevocabil, iar partidul comuniştilor, o promisiune – fie şi înşelătoare – de a-l restitui.

Elitele noastre intelectuale şi democrate au manifestat în toţi aceşti ani o lipsă de înţelegere desăvîrşită pentru aceşti oameni, clasîndu-i şi judecîndu-i pe toţi laolaltă, fără drept de apel, pe criteriu politic („electoratul PCRM”). Dar în acest fel, elitele autointitulate democratice comit fie o eroare de raţionament (pentru că îşi construiesc raţionamentul pe premise proprii, deseori false), fie un act de rea voinţă (atunci cînd le refuză „celor mulţi” o raţionalitate proprie, prezentîndu-i drept victime ale propagandei, actuale sau trecute). Şi în definitiv, ei nu fac decît să persiste într-o eroare strategică cu efecte nefaste, adîncind groapa dintre aceste elite şi „poporul” dezabuzat de versurile şi flamurile fluturate cîndva cu ardoare într-un scurt moment de solidaritate între cele două clase.
Cum să-i înţelegi pe aceşti dezmoşteniţi, fără a-i asculta? Cum să-i asculţi, fără a-i judeca? Am căutat să vorbesc cu cîţiva dintre cei care au pierdut literalmente totul în anii 1990: lucru, familie, adăpost, sentimentul de coerenţă cu sine şi cu lumea, încredere în viitor etc.. Cine dacă nu ei ne-ar putea explica mai bine ce au pierdut în această tranziţie care nu mai sfîrşeşte şi care este sensul acestor pierderi, trăit ca un stigmat pe piele proprie? Dacă reuşim a le înţelege pierderile, traiul şi trăirile, vom reuşi poate să le înţelegem mai bine şi pe ale noastre şi, în cele din urmă, pe noi înşine?

«У меня всё было, кроме самолёта... Cама сделала глупость... И всё потеряла...»[1], - mi se destăinuie mătuşa Galina, cu greu înghiţindu-şi suspinul.  
S-a născut la Magadan în 1953 dintr-un tată rus şi o mamă tătăroaică (din Crimeea). Îşi face studii la tehnikumul de comerţ din regiune, o alegere practică şi care se va adeveri avantajoasă. Căsătorită cu un militar, Galina străbate toată Uniunea în lung şi în lat, locuind şi lucrînd cîţiva ani în unităţi militare. Prin anii 70 se mută cu soţul la Chişinău. Aici studiile de merceologie îi prind de minune, ajutînd-o să se angajeze în posturi plătite onorabil la „Univermag” („Unic”), apoi la „Aureola” (magazin de bijuterii). Divorţează în 1982, dar îşi continuă viaţa nestingherit mai departe. Anii 1990 i-au adus însă Galinei necazuri în lanţ: către sfîrşitul deceniului suferă primul infarct cerebral, apoi al doilea... De parcă ar fi fost puţin, în 2000 îşi vinde apartamentul, cumpără altele două şi, „trasă pe sfoară”, le pierde pe amîndouă... Uite aşa ajunge în stradă, iar acum şi aici, de bine de rău, la Centrul pentru persoane fără adăpost. Ce „nesăbuinţă” i-a marcat în aşa hal destinul? Ce fel de „trădare”? Necazuri familiale, pare că-mi zice, aproape în şoaptă. Fiul ei, cu care a locuit pe strada Pugaciov, a ajuns şi el în stradă, căştigîndu-şi existenţa din surse mărunte, nu tot timpul legale, fapt pentru care a ajuns şi în închisoare. „La ce-i mai trebuie mamă?” – se întreabă doamna Galina, retoric. Azilul de bătrîni ar fi o şansă pentru ea de a-şi găsi grijă şi adăpost. Atîta timp însă cît fiul ei se consideră apt de muncă şi nu renunţă oficial la filiaţie, nu este nici ea formal eligibilă pentru a fi internată în această instituţie (prespunîndu-se că acest fiu îi va purta de grijă)[2].

Încetaţi să o hărţuiţi cu întrebările dvs.!, - ne întrerupe autoritar convorbirea doamna Marina, tovarăşa Galinei, văzînd starea prietenei sale agravîndu-se... „Nu din vina noastră am ajuns aici...” - îmi explică ea pe un ton defensiv. „У нас было всё. По обстоятельством стали бомжами”[3]. Oricine poate ajunge ca noi...
Marina s-a născut la Bălţi în 1951 şi a studiat la Universitatea din Chişinău, facultatea de istorie, pe care nu ajunge s-o termine, din lene sau neseriozitate, o zice chiar ea, în glumă: „Nu-mi ardea atunci de facultate, deşi poate mi-ar fi prins bine pînă la urmă...”. Din 1974, Marina lucrează pînă în 1991 pe post de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили... Но работали с интересом...”[4] Avea un salariu de 80 de ruble şi-i ajungea berechet!
Cum a trăit în epoca sovietică?... „Золотые времена... У нас действительно был коммунизм, а мы не знали”[5] - îmi spune Marina, vizibil însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam... Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mu-u-ult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей».
Anii 1990 trec peste viaţa Marinei ca un tăvălug. În 1991, mama ei (de fapt sora mamei care i-a fost ca o adevărată mamă) se îmbolnăveşte de cancer şi în scurt timp moare. Tot atunci părăseşte postul la studiou. După o vreme, se angajează ca infirmieră la un spital, dar şi acolo i se spune că trebuie să ştie moldoveneşte şi în scurt timp este concediată. „Ştiu eu moldoveneşte, - îmi zice, nu de asta m-au dat afară...” Apoi s-a întîmplat ce s-a întîmplat («Так получилось...»[6]): propriile rude o înşeală. De atunci, stă şi lucrează pe unde apucă... Cu băiatul ei, care lucrează la piaţă, s-a revăzut după o despărţire de 10 ani, perioadă în care a rupt intenţionat legăturile cu familia, de necaz şi ruşine. Are copii buni, păcat de zis! Dar nici ei nu au o casă a lor, săracii. Sînt nevoiţi să închirieze.
Dar nu e mare scofală! – bravează Marina, afişînd un optimism puţin forţat! Mai are un an doi şi va putea sta la azil (azilul de bătrîni din Chişinău). Acum sînt prea tînără, - îmi zice ea şăgalnic. Doar dacă am avea parte de guvernanţi mai de treabă... Uite, să zicem în loc de monumentul acela mare şi lung de la gară, nu mai bine ar face o casă pentru pensionari fără adăpost?! Noi am plăti, nu-i vorbă, din pensie...
 
Domnul Oleg citea dintr-o carte în toată această vreme deoparte, trăgînd periodic cu ochiul (şi poate cu urechea) spre noi. Invitaţia mea de a-şi împărtăşi povestea vieţii o primeşte fără ezitare. Pentru început îmi povesteşte beleaua prin care şi-a pierdut apartamentul şi a ajuns „fără adăpost”. În 1998, un cumnat îi cere un împrumut, îi propune o afacere, are încredere în el şi iată... «У меня всё было в квартире: аппаратура, мебель румынская...» [7]. Pierde totul, peste noapte. La sfîrşitul anilor 1990, îşi frînge umărul într-un accident. Din acel moment, doar mila prietenilor – şi acum acest Centru – îl mai salvează de la pierzanie.
În epoca sovietică, a trăit ca toată lumea: s-a născut la Chişinău în 1947, tot aici îşi face şi studiile, stă în rînd pentru apartament, pe care îl primeşte destul de repede, în trei ani. Lucrează în miliţie vreo 10 ani, şef la vama din aeroport, apoi ca sectorist. Soţia a lucrat în organele KGB, la secţia pentru minori, în aşa-numita «Детская комната»[8]. Ei şi mai repede i-a venit rîndul la apartament, în mai puţin de jumătate de an. A trăit bine, doar că «не сложилось в под конец»[9]...
Cu sora e încă în relaţii bune, dar ea nu ştie ce i s-a întîmplat, n-a vrut să-i spună. De ce să-i facă sînge rău? Şi soţia, dacă ar afla, ar zbura îndată să-l viziteze, deşi au divorţat de multă vreme.
În Centrul pentru persoane fără adăpost e bine, sînt oameni cumsecade pe aici, doar că mediul e cam... stau laolaltă cu „boschetari adevăraţi”, («действительно бомжи»). Dar pînă la urmă asta sînt cu toţii: nişte boschetari – mă asigură resemnat domnul Oleg. Şi Gheorghe Grîu (actorul) a trecut pe aici...
În azilul de bătrîni îi este greu să ajungă fără relaţii, dar speră să-şi poată perfecta actele cît de repede şi să fie acceptat, pînă la urmă... Este optimist.

În epoca sovietică, aceşti trei subiecţi, intervievaţi la un Centru pentru persoane fără adăpost din Chişinău, au avut cu toţii un statut şi un venit onorabil, iar cariera lor cu nimic nu părea să prevestească situaţia lor actuală. Anii 1990 au venit în viaţa fiecăruia dintre ei ca un şir de cataclisme pe toate planurile, fără legătură aparentă între ele.
Fiind deja divorţaţi, aceşti trei subiecţi îşi pierd cu adevărat legăturile cu familia abia în anii 1990, tot atunci cînd îşi vor pierde şi locuinţa (sau locuinţele), din cauza înşelătoriei din partea unui membru al familiei. Pierderea adăpostului vine în cazul lor mînă în mînă cu ruperea liantului familial, cu tot cu sentimentul de încredere şi de protecţie pe care familia i le procura (sau ar fi de aşteptat să i le procure) în mod firesc. Este probabil piederea cea mai dureroasă, poate mai greu de suportat decît cea a adăpostului permanent, o ruptură pe care o deneagă de altfel, fiecare în felul său, în ciuda abandonului aparent din partea copiilor şi a altor rude apropiate. Oleg îşi spune că ar fi suficient să le spună surorii şi fostei lui soţii, pentru ca aceştia să-i sară de îndată în ajutor. Marina susţine cu înverşunare că are nişte copii minunaţi. De ce atunci locuieşte în stradă? Pentru că nici ei nu o duc uşor, zice ea... Galina pare cea mai nefericită, pentru că îşi asumă ruptura cu fiul său, considerîndu-se totodată vinovată de starea ei de fapt. Ne amintim „nesăbuinţa” misterioasă care i-a cauzat pierderea domiciliului. Prin urmare, „La ce-i mai trebuie lui [aşa o] mamă?” nu mai sună ca un reproş adresat fiului ei, ci ca o mustrare aruncată sieşi. Spre deosebire de Galina, ceilalţi doi subiecţi se prezintă ca nişte victime ale unor escrocherii (comise, cum spuneam, chiar de rudele lor apropiate). Insistenţa cu care Marina vrea să ne convingă de inocenţa ei şi a lor faţă de propria lor năpastă apare şi pe fundalul marginalizării şi stigmatizării acestei categorii de persoane în societatea noastră şi în sistemul instituţional de asistenţă socială din R. Moldova, moştenitor al sistemului sovietic de protecţie socială, în care persoanele fără domiciliu stabil erau criminalizate (cf. celebrul decret din 1961 «Об усилении борьбы с лицами, уклоняющимися от общественно-полезного труда и ведущими паразитический образ жизни»[10]).
Există totuşi un soi de fatalism în modul în care îşi prezintă problema, mai ales ultimii doi subiecţi («Так получилось... », «не сложилось...», «по обстоятельством...»[11]), atribuindu-şi nenorocirile unor conjuncturi nefavorabile. Această frazeologie exprimă în mărturiile celor trei un sentiment acut de nesiguranţă, pe care îl generează şi îl întreţin lipsa adăpostului permanent, fragilitatea liantului familial şi mai ales absenţa percepută a unui stat paternalist viabil, cum era în memoria lor Uniunea sovietică. În lipsa unui stat-providenţă, viaţa de zi cu zi apare, în percepţia lor, ca fiind ghidată de un destin arbitrar şi implacabil. Pe fundalul unei nesiguranţe cronice, Centrul pentru persoane fără adăpost devine, fie şi pentru un timp, substitutul parţial al unei vieţi de familie.
În aceste condiţii de restrişte, azilul de bătrîni din Chişinău apare pentru Galina, Oleg şi Marina, ca şi pentru atîţia alţii ca ei, ca o fata morgana a unei protecţii pierdute, o speranţă de a urca pe un cerc concentric superior în acest tărîm al strădaniei post-paradiziace.



[1] Am avut totul, în afară de avion... Dar am făcut o prostie... Şi am pierdut totul.
[2] Această informaţie am aflat-o de la o angajată a Centrului pentru persoane fără adăpost din Chişinău. Nu dăm numele real al Centrului din motiv de confidenţialitate. Din acelaşi motiv, numele subiecţilor intervievaţi sînt fictive.
[3] Am avut de toate. Împrejurările ne-au lăsat fără adăpost.
[4] Făceam filmuri de rahat... Dar lucram cu tragere de inimă.
[5] Vremuri de aur... Noi chiar am avut comunism, fără să ştim.
[6] Aşa a ieşit...
[7] Am avut totul în apartament: aparataj, mobilă românească...
[8] „Camera pentru copii”.
[9] Nu s-au aşezat lucrurile pînă la urmă...
[10] „Despre intensificarea luptei cu persoanele care se eschivează de la munca utilă societății și duc un mod parazitar de viață”.
[11] „Aşa a ieşit...”, „nu s-au aşezat lucrurile...”, „aşa au fost împrejurările...”.

Text publicat pe www.platzforma.md: http://platzforma.md/?p=1 (tot aici a se vedea şi nişte comentarii la acest articol)

miercuri, 20 noiembrie 2013

A apărut platzforma.md!

Foto de Pablo Chignard

A apărut platzforma.md (PZF), pagină de gîndire critică și analiză socială!
http://platzforma.md/

Pentru început, PZF vă propune un dosar consistent despre necesitatea gîndirii critice în Moldova și în regiune, cu Vitalie Sprînceană, Lilian Negură, Vasile Ernu, Gabriel Marin, Vitalie Vovc, cu un argument şi un Manifest din partea redacției PZF şi un articol de Petru Negură despre Marii perdanți ai tranziției. Alte rubrici (biblioteca PZF, Ce zice lumea, Analize...) sînt pe cale de a fi inaugurate. Vizitați http://www.platzforma.md/ și grupul nostru pe facebook! Şi pe twitter la https://twitter.com/platzforma.

Rămîneți cu ochiul pe noi!

Vor urma analize revelatoare și luări de atitudine curajoase.


Iată Manifestul PZF:


De ce avem nevoie de o platformă de gîndire critică în R. Moldova?


Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.



luni, 4 noiembrie 2013

Competing nation-building projects in Bessarabia, Transnistria, and the Republic Moldova: Deconstructing a Plural Identity

Paper presented at Leipzig University on the invitation of Leibniz-Institut für Länderkunde, Leipzig, October 28, 2013 

Abstract

In my presentation I discuss the nation-building projects that have been implemented in Bessarabia and Transnistria (current territory of the Republic of Moldova) in the 19th and 20th centuries. Discussing these competing projects, generally elaborated outside these regions, will help us to better understand the so-called “identity crisis” that the population of Moldova, both the political and intellectual elite and ordinary people, is facing during the last 20 years.


In the title of my presentation, I used the expression “plural identity” to define the Moldovan population’s identity (or better: identities). In Moldova, a part of the local intellectual elites see this “plural” identity feature as a “problem”, defining it as an “identity crisis”, borrowing a cliché from the human sciences. In my presentation, I will try to unfold the meaning of this so-called “identity crisis”, by integrating it in a certain nationalizing discourse. Then, in order to understand the identity situation in Moldova today, I will make some steps back by looking at different nationalizing projects that were undertaken on the territory of this country during the last two centuries. 

The national identity is perceived and presented in the Republic of Moldova as problematic, because there is no general consensus about a precise ethnic identity among the local Romanian speaking citizens. Some of them call themselves Moldovans, fewer ones identify as Romanians (cf. infra). The term of “identity crisis” is used by a certain group of intellectuals to define this lack of consensus, but especially to describe the self-perception of a part of the given population (those who perceive them as Moldovans). The “identity crisis” means therefore, in that particular discourse, that Moldovans (namely Romanian speaking Moldovans) do not identify themselves correctly, i.e. as Romanians.

The Romanianist national discourse (“We are Romanians!”) is prominent in Moldova among the local intellectual elites, but it is slightly represented in the “masses” of Moldovans. Another weakness of this nationalizing discourse is that it excludes the ethnic / linguistic minorities.

According to the 2004 census, the (declared) Moldovans represent 75,8% in the mainland Moldova (and 69,6% with Transnistria), (declared) Ukrainians – 8,4% (11,2% with Tr.), (declared) Russians – 5,9% (9,4%), (declared) Gagauzes – 4,4% (3,8%), (declared) Romanians – 2,2% (1,9%), (declared) Bulgarians – 1,9% (2,0%), (declared) Jews – 0,1%, (declared) Poles – 0,1%, other nationalities – 1,0%.

The 2004 census was suspected by some pro-Romanian intellectuals of methodological bias (suggested response to questions regarding the ethnic identity – and it was so, indeed, in my own experience as respondent to that census).

A survey realized by an independent research institute (“Etnobarometru”, by the Institute of Public Policies, in 2005) shows us a more nuanced identification structure of the Romanian speaking population in Moldova. Among the Moldovans / Romanians – 95% presented themselves as Moldovans and 5% as Romanians, but, from this group, 81% recognized themselves as Moldovans, 14% as Romanians, 57% as citizens of RM, and 32% as settlers of their locality, in a question with multiple responses.

This ethnic situation is presented by local pro-Romanian elites either as the result of frauds (made by research institutes and the public Office of statistics), or as an evidence of the “identity crisis” and thus as a situation to be changed by an intense, pro-active nation-building process, through education, culture, and mass media institutions – in order to persuade the adult and to educate the young about their true identity, and so to correct the lasting effects of the Soviet propaganda.

Another salient nationalizing discourse, the “Moldovanism” (i.e. “We are Moldovans, not Romanians!”), is promoted in general by certain political groups derived from the former Communist nomenklatura, and a few intellectuals, mainly historians. This nationalizing agenda benefits from a much larger support among the majority population. The weakness of this nationalizing discourse is however its very low elite representation. The few intellectuals who are the followers of this “Moldovanist” discourse (V. Stepaniuc, V. Stati, S. Nazaria) enjoy a low intellectual or academic (sometimes even moral) recognition by the mainstream intellectuals and academic institutions in Chişinău, because the academic or intellectual elites who should recognize the later do not simply agree with their “Moldovanist” nationalizing agenda.

From 1991 to now the Republic of Moldova continues to be the battlefield of different “Romanizing” and “Moldovanist” agendas. These national discourses are represented in politics by the main political parties: the “Christian-democratic” and “liberal” parties (at power from 1991-94; 1998-2001, and 2009 to now) use to claim the Romanianist discourse, whereas the Agrarians (1994-98), then the Communists (2001-2009) are well known for their strong “Moldovanist” discourse.



The years
The main party or alliance at power in Parliament
National discourse
1991-1994
Mainly “democratic” deputies (the Popular Front)
Romanianist
1994-1998
The Agrarian Democratic Party (former Communist nomenklatura)
Moldovanist
1998-2001
Pro-Democratic Alliance (ADR)
Romanianist (moderated)
2001-2009
The Party of Communists of Moldova (former Communist nomenklatura)
Moldovanist
2009 – now
Pro-Democratic alliance (AIE)
Romanianist (moderated)



Neither the Moldovanist camp, nor the Romanianist one did succeed to impose a consistent national agenda, either because of weak popular support (as about the Romanianism), or due to its low intellectual representation (in the case of Moldovanism). Therefore, in Moldova there is still no a strong and unifying “national idea”, but a conglomerate of different competing nationalizing agendas, acting at different separate levels. For instance, in 1994 the Agrarian Party decreed in the Constitution the official name of the state language as “Moldovan language” (the controversial 13th article of the Constitution); this article is still valid. But no political party, neither Agrarians nor Communists, did succeed to change the name of “Romanian language” and “History of Romanians” disciplines and textbooks in schools and universities. Several attempts in that sense were struck by a harsh opposition on behalf of the teaching staff and students (in high schools and universities).

Both nationalizing discourses and agendas present or imply a rather ethnic definition of the nation (“We are Romanians!” or “We are Moldovans!”, i.e. “We are (ethnic) Romanians [not Moldovans]!” or “We are (ethnic) Moldovans [not Romanians]!”). Both discourses do not really include in their definition of the Moldovan nation the ethnic / linguistic minority groups, which however represent ¼ of the population in the mainland Moldova and 1/3 with Transnistria. Moreover, the “minority” ethnic groups are overrepresented in cities: 33% in Chişinău municipality (i.e. including the villages around the city) or 48% in Bălţi municipality.

Despite its known openness to the Russian speaking population (its potential electorate), the Communist Party did not express so far a coherent civic oriented national agenda in order to integrate different ethnic and linguistic groups. On the other hand, the so-called Liberal and Democratic parties and intellectual elites continue to claim an ethno-nationalistic agenda, excluding and alienating large spans of the Moldovan population.

As Rogers Brubaker showed in a seminal study based on a research made in Cluj city, Romania (Nationalist Politics and Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town, 2006), the firm and sometimes aggressive nationalist discourse(s), presented in the public space by local officials, did not necessarily push the “population” to involve in real ethnic conflicts, nor even tensions. More often, these discourses slightly reach the ordinary people (“the people”), which remains rather an object of the elites’ discourses, than a real, full-fledged actor of their nationalizing agendas. Similarly, the civilian population of different groups and identities in Moldova – Moldovans, Romanians, Russians, or Ukrainians – does not seem affected in their daily lives by the periodic ethnic and linguistic debates. Only a small, though active minority of “ethnic entrepreneurs” remain engaged in identity and ideological controversies.

At the same time, political elites exploit periodically the sensibility of these “flammable” issues, while real and vital problems, related to economic development, grand corruption, pauperization, and mass migration, seem unsolvable.

Be it “invented”, claimed and debated by a small part of the Moldovan society, the “identity crisis” gets periodically the visibility of a real problem. Thus, through a self-fulfilling process, “ethnic engineers” of different kinds and political colors transform latent or “banal” nationalism (M. Billig, 1995) into an identity debate, likely to impede people’s peaceful coexistence and cohesion.

Putting it into a wider political context, the above mentioned nationalizing agendas conceal a geo-political issue. Therefore, the “Romanianist” discourse involves a quite obvious unionist component and, accordingly, an anti-Russian feeling. On the other hand, the “Moldovanist” counterpart implies an anti-Romanian attitude and, at the contrary, a pro-Russian mood, expressed sometimes in geo-political options, favorable to the adherence of Moldova to Russia-Belarus-Kazakhstan Customs Union or other hypothetical Eurasian unions.

These geopolitical sympathies and affinities, mixed to identity feelings, have a deep and complex historical background. In the following part of my paper, I will try to briefly discuss a series of most relevant in my view historical facts and contextual information, in order to shed more light on this identity debate.

The symbolic, ideological, and (geo-) political debate around the so-called “identity crisis” is closely related to successive nationalizing projects that have been implemented in the territory of the today Republic of Moldova, i.e. in Bessarabia and Transnistria regions. But these projects were in general conceived and articulated outside the above mentioned regions, in the imperial and national polities to which Bessarabia and Transnistria were part of in different periods of the last two centuries. The competing nation-building projects, developed and implemented in Bessarabia and Transnistria, are thereby determined by the disputed status of these regions in relation to the geopolitical interests of the respective imperial and national states, that is roughly speaking Romania (after 1862) and the Russian Empire (then USSR).


Bessarabia and Transnistria in the Russian Empire

In 1812, before its annexation as a result of the Russian-Ottoman and Napoleonic wars, Bessarabia (named so by the Russian administration) was rather a borderland than a full-fledged province in the Moldavian principality (cf. A. Cuşco & V. Taki, 2012). Therefore, it was a rather under-developed area, culturally and economically. Its few cities were settled around fortresses (Chilia, Soroca, Tighina, Cetatea Albă) aiming at protecting the mainland Moldavian principality (between Prut and Siret), with its cities Iaşi, Brăila, Suceava etc., where were concentrated all the administrative, religious and cultural foci. Hence, the economic exchanges were circumscribed to particular small areas and circuits, whereas the elites of all kinds were almost missing. Paradoxically, some local elite groups (nobility) were created by the Tsarist administration by ascribing a number of statuses and privileges to a number of landlords coming from the right-bank Moldavia.

After 1812, Bessarabia became the ground for various integrative and modernizing processes, developed by the Tsarist rule through successive stages. The main Bessarabian cities – Chişinău, Bălţi, Tighina – were thus created and developed by the Tsarist administrators, by attracting various colonists from the South-Eastern Europe, Central Europe, and Western Russian Empire, in order to populate the Southern part of Bessarabia (left by the Tatars after 1806-1812 wars) and the towns and so to encourage the economic exchanges. Thus, the demographic structure of the province changed rapidly over the 19th century (see figures).



Demographic dynamics in Bessarabia during the 19th century



Demographic dynamics in Bessarabia during the 19th century (ethnic / linguistic groups)

* “Bulgarians” included also “Gagauzes” in 1917, 1844, and 1861 censuses.

The economic development and the overall modernizing processes focused more the colonists’ settlings and the cities, and less the villages dwelled by local peasants. Furthermore, before the late 19th century the Tsarist administration lacked any firm and consistent assimilation policies in that border province. Therefore, the mass schooling, which was the main acculturation tool in all the European nationalizing states (cf. E. Weber, Peasants into Frenchmen), was not seen as a priority by the Tsarist regime before the late 19th century. As a result, the 1897 census shows a huge proportion of illiterate people, especially among the local ethnic groups: 90% among Moldovans (Romanian speaking, esp. peasants and women), but much less among Germans – 37%, 50% among Jews, and 60% among Russians living in the Bessarabian province. At that time, the Tsarist administration tried already to overcome this situation. So, by 1912, more than 1000 elementary schools were opened in Bessarabia, most of them teaching in Russian (Moraru, 1995, p. 85).

Unlike the Polish and Finish provinces, Bessarabia lacked any prominent nationalist movement, at least before the 20th century, because of the insufficiency of the local educated elites. The few local intellectuals were russified, others migrated in Romania (like C. Stere, D. Moruzi, B. P. Hasdeu), elaborating there the “Bessarabian issue” and integrating Bessarabia in the Romanian „symbolic geography” (cf. A. Cuşco, 2006; Cuşco & V. Taki, 2012). A nationalizing pro-Romanian discourse appeared at the beginning of the 20th century among a small group of intellectuals and students in Russian universities (Dorpat / Tartu, St. Petersburg, or Kharkov). Those intellectuals shared both nationalistic and socialist visions on their native province. In their view, the local peasants were to be liberated both as dominated natives and oppressed social group. The context of the World War I, then the Russian revolutions from 1917, leading to the separation of the Bessarabia from the Russian Empire, then to its integration into the Greater Romania in March 1918, fully realized all the aims and aspirations of the Bessarabian nationalists and social revolutionaries. It is also true that the international configuration in the context of the World War I was much more determinant over the rapid political changes occurring in Bessarabia than the claims of the local revolutionaries and nationalists.

Romanian Bessarabia and Soviet Transnistria (1918-1940)

In 1918, Bessarabia became part of the Greater Romania, while Transnistria was tacitly “inherited” by the Bolshevik Russia, then, in 1924, for obvious irredentist purposes oriented to Bessarabia, was transformed into a separate unit, the Moldovan Autonomous Soviet Socialist Republic in the frame of the Ukrainian Soviet Republic (C. King 2000, P. Negură 2009). In these regions, the Romanian and the Soviet administrations started ambitious modernizing and at the same time nationalizing projects, proclaiming a radical separation from the Tsarist heritage. Both in Bessarabia and Transnistria, new national elites were to be trained through a growing network of high schools, professional colleges and higher educational institutions. In both settings, the local population – even and especially the peasants – were actively involved in this project through schooling, literacy campaigns, and industrialization. However, to the great disappointment of the respective national elites and administrations, the local population, especially peasants, did not involve actively and willingly in these enlightening and nationalizing processes coming from the respective capitals. Despite the high administrative pressure (e.g. fines) and persuasion, the local peasants remained reluctant to schooling, many of them preferring to use their children as labor force in their farms instead of sending them to school (P. Negură, 2009b). In the Soviet Moldavia, the schooling process got a greater impetus in the late 1920s and early 30s, during the so-called “Cultural Revolution”, together with other pro-active campaigns such as Collectivization, De-kulakization, industrialization (P. Negură, 2009c). Yet, in the Soviet Moldavia, as in the Romanian Bessarabia, the “people” remained a rather passive object than a real subject of these grand, high modernist endeavors, to which it developed a series of survival strategies of passive resistance (cf. J. Scott, L. Viola, K. Brown).

The first results of these cultural revolutions appeared in the 1930s both in Bessarabia and Transnistria, when the first generations of elite representatives graduated the local schools and universities. The emergence of a new generation of young intellectuals, writers, journalists, trained in the Romanian or Soviet educational systems, brought the premises for a generational gap, reinforced in the context of the radical political changes. In both regions, the new generation of intellectuals benefited from a growing support on behalf of the authorities, while the old generation was losing its legitimacy. In the Romanian Bessarabia, the generational gap raised on the basis of the differences in terms of “cultural capital”. However, the relation between educational capital and the national discourses seems somehow striking. The representatives of the older generation, trained in the Russian Empire, remained nationalist and unionist (i.e. followers of the unification of Bessarabia with the older Romanian provinces), whereas the young writers and journalists manifest starting from the 1930s a firm and bold regionalist platform; “More autonomy for Bessarabia!” and “Integration, not assimilation!” were their slogans. The regionalist platform of the young Bessarabian intellectuals aimed at moderating the very energetic, top-down nationalizing agenda promoted by the Romanian state in Bessarabia, and at the same time to encourage the participation of local population in the integrative and modernizing projects driven by the “nationalizing” state. (P. Negură 2009)

In the Soviet Transnistria, in the late 1930s, the generational gap was exacerbated by a harsh administrative war against the “inner enemies”, namely the first generation of “cadres” and intellectuals of Bessarabian and Romanian origins, invited in the 1920s to participate to the “national and cultural building” of the Soviet Moldavian Republic. All of them were eliminated during the Great Purges of 1937-38. Taking an active part in the purges with individual and collective denunciations, the young generation of cadres and intellectuals, trained in the Soviet colleges and Pedagogical institutes, became the beneficiaries of this rough, top-down “authority transfer” (P. Negură, 2009, C. King, 1999).

One of the main tasks attributed to Soviet Moldovan writers and “creative intellectuals”, from the creation in 1928 of the first literary organization in the Moldavian Autonomous Soviet Socialist Republic (MASSR) up to the collapse of the Soviet Union in 1991, was to create a system of cultural values (around an allegedly distinct literary language and the invention of a local cultural heritage) which would legitimate the existence of a Moldavian “socialist nation”. In contrast with the 19th century European nation-building process, the Soviet Moldavian national project was designed and implemented in a very short time so as to “catch up” with more advanced nations (Soviet ones included). Moldovan writers, scholars, and artists were thus appointed leaders of a large-scale will-driven enterprise, made possible with the direct intervention and under the strict gaze of republican authorities.

Both in MASSR (1924-1940) and, later on, in MSSR (Moldovan Soviet Socialist Republic, 1940-1991), just like in other Soviet republics, the local administration and intellectuals were divided in two antagonistic groups according to the geographic origin and “political capital” of their members. Throughout the 30s, the MASSR administrative and intellectual elite becomes the battleground of an increasingly fierce fight, both symbolically and administratively, between two camps – the so-called Moldovanists and the Romanianists –, who got their names from their respective positions on the issue of the national language of the Republic. Moldovanists advocated for a stand-alone “Moldovan” language, in clear-cut rupture with literary Romanian language norms. On the other hand, Romanianists were in favor of a literary “Moldovan” language every bit identical with the language written and spoken in Romania. As with other Soviet republics, the central power instrumentalized the social and political divide at the level of the local administration and intellectual elite and regularly interfered to determine the power relations and the spheres of influence between the two groups. Sometimes, however, the two factions took advantage of the changes at the top, in Kiev or Moscow, taking over local power and imposing a certain conception of linguistic and/ or cultural policies. Neither of the groups was able to stay in power more than a few years in a row. Thus, the authority transfer from one group to the other automatically brought about a reversal in terms of linguistic policies, on the ruins of the previous version of “Moldovan” grammar and spelling.

The Moldovanist – Romanianist divide survived after the creation of the Moldovan Soviet Socialist Republic in June 1940 and the integration of a new group of Bessarabian writers and journalists. After the World War II, a fierce quarrel arouse between the Transnistrian writers and scholars and the Bessarabian “new comers” about the sharing of the administrative power and symbolic issues (like the literary language and literary heritage). Helped by a favorable context and their own resources, the Bessarabian group won the dispute with the Transnistrians. As a result they imposed, riding the wave of the post-Stalinist thaw, a Romanian-like version of the “Moldovan” literary language and cultural heritage. The only concession made to the Moldovanist camp was the maintaining of the Cyrillic alphabet which remained a symbolic marker of specificity of the “Moldovan” language.

The relatively low success of the Soviet national project in Moldova stems from its inconsistency. Between 1924 and 1956, Soviet Moldavia (MASSR and MSSR) was subject to seven linguistic “reforms” (accompanied by revisions of cultural policies), going back and forth between Moldovanism and Romanianism. For over thirty years, both the Moldovan administration and intellectuals oscillated between two opposed cultural and linguistic conceptions which led to a split in the ethnic and national identity of the Moldovan population. The inconsistency of the national, linguistic and cultural policies promoted in Soviet Moldova, which lasted for three decades, can be accounted also on the lack of decision making on the part of Soviet central and local authorities. The lack of decision making is partly explained by the fact that Moldova was integrated in the “big family of Soviet republics” according to a peculiar sovietization formula. Most of the times, the Moldovan “case” was perceived as falling under the Western Soviet republics category, those annexed after 1940 (the Western Ukraine, Western Belarus, the Baltics, and Karelia). Some other times, however, Moldova was grouped together with the Middle Eastern Soviet republics, given the disputed nature of its territory and its predominantly rural population (P. Negură, 2009, I. Caşu, 2000).

Starting with the mid 50s, behind the official façade of a Moldovan language and literature, a tacit “Romanianization” of high culture occurred in the Republic of Moldova under the pressure of Bessarabian intellectuals and with the support of some cultural figures in Moscow (P. Negură 2009, C. King, 2002). At the same time, the policies implemented by the Moldovanist camp for several decades left their profound mark on the language and identity of both Moldovan cultural intellectuals and their target audience, after 1956. At present, the majority of the Romanian-speaking population in the Republic of Moldova define themselves as Moldovans and calls the language they speak as “Moldovan language.”

The wave of the Khrushchev thaw, which gave Moldovan intellectuals a first taste of the freedom of expression, withdrew soon. Hopes kindled by the official recognition of the language and cultural heritage (the “Romanianized” version) were shattered in 1959 by the increasingly frequent calls to order of the party leadership against the putative “nationalist” writers. While the power fiercely attacked the “Romanianization” of the Moldovan culture, a generalized process of Russification took over all the spheres of the republic. From that moment on, Romanian culture and particular manifestations deemed nationalistic were banished from the public space and they withdrew in the private space of informal meetings organized by some intellectuals as a means of escaping the official propaganda discourse that they were forced to use in their works.

Although remaining persuaded by the community of the language and cultural heritage between Moldovans and Romanians, the Moldovan writers and teachers continued to work on the education and consolidation of a Moldovan identity with “Soviet” contents. The dissonance between the “façade discourse” and the “intimate discourse” of the Moldovan intellectuals on the supposed components of the Moldovan identity led eventually to a break which widened in time between the Romanian feeling of identity cultivated in private by the Moldovan cultural elite, which exploded under the perestroika and the “velvet revolution”, and the self-perception of the masses of Soviets Moldovans, educated to perceive themselves as such by the same cultural elite.


Instead of conclusion

Today, historical battles and various historical policies compete to impose in the public sphere of Moldova a “symbolic monopoly” on the “historical truth”: thus, different manifestations and celebrations have divided the Moldovan society since 1991, like the Victory Day (9th of May), organized by the Russian speaking community (with the support of the Russian embassy), or on 27th of March (the Union’s march celebrating the decision of the unification of Bessarabia with Romania). Likewise, at various historical dates, the victims of the Stalin regime are commemorated, but very rarely, and much less visibly, the victims of the Holocaust.

If the ethnic concept of nationalism defines shared regional interests based on the representation of a shared past, the “civic” concept of nation represents the idea of a common life in a shared future (Melvin 1995; Van Meurs 2013).
The only solution I could see to the present “identity crisis” is to invent and to implement an open scheme of civic nation, in order to integrate the various groups and identities into a broader, inclusive Moldovan society. In order to succeed and to sustain, this civic nation formula should emerge from within the Moldovan society, not from without it. Certain tendencies and attitudes manifested recently in the Moldovan civil society and political elites make me hope that such a civic nation project is already ongoing. I also hope that it will benefit from a large social support, stemming from a shared will to build a happier future within a plural society.